Trecem prin Valea Plângerii…

Da, uneori pașii noștri apasă pământul uscat al durerii.

Trecem prin Valea Plângerii, cu sufletul obosit, cu întrebări nerostite și cu lacrimi care nu se mai văd, dar curg adânc în inimă.

Uneori suntem siliți să îndurăm arșița Pustiului – acel timp când cerul pare închis și drumul, nemilos.

Dar chiar și acolo, harul nu lipsește.

Nu e ușor, dar nu suntem singuri.

Dumnezeu este încă pe tron. El nu a plecat din mijlocul luptei noastre.

Și mai mult: frații noștri mijlocesc, glasuri se înalță, genunchi se pleacă… și undeva, în taină, rugăciunile lor ne poartă.

Căci Valea Plângerii e doar o porțiune de drum…

Și cerul rămâne destinația noastră.