Toamnă roșie-gălbuie

Toamna care se tot întoarce… aduce cu ea amintiri…
După „Tunelul toamnei” pe care vi l-am împărtășit din călătoria noastră, revin astăzi la o altă imagine a toamnei, păstrată într-o amintire de acum doi ani: cea a toamnei din suflet.
Acum doi ani, la Sărbătoarea Roadelor, recitam din volumul meu poezia „Veșmânt de toamnă”. Am scris-o în octombrie 2003 și am publicat-o în 2016. Între toamna în care s-au născut aceste versuri și cea de astăzi s-au adunat ani, întâmplări, despărțiri, dar și atâtea daruri pentru care Îi mulțumesc lui Dumnezeu.
În această poezie, frunza nu vorbește numai despre cădere, ci și despre înălțare. Despre dorurile și visele pe care le semănăm printre semeni, despre ceea ce putem dărui cât încă suntem pe cale și despre speranța care ne îndreaptă privirea spre cer.
Vă dăruiesc din nou aceste versuri, cu recunoștință pentru toamnele primite și pentru harul care le-a însoțit. VEȘMÂNT DE TOAMNĂ

Ce foșnești cu frunze-n zbor
Tu plutești prin văi silhuie,
Pe a vieții cărăruie
Ca un basm multicolor
Toamnă blândă, aurie
Cu veșmântu-ți diafan
Ce aleasă bogăție
Îți conduci spre veșnicie
Mai aproape an de an?
Filele de viață smulse,
Nu le mai pot alipi…
Frunze vii sau frunze-ascunse
Gânduri mari sau nepătrunse
S-au pierdut prin văi pustii.
Mi-ai zburat spre neființă
Doruri, vise și trăiri
Oare este cu putință
Să găsesc o nouă știință
De eterne împliniri?
Frumusețea ta-nțeleaptă
Mă învață să mai sper
În cădere frunza dreaptă
Își înalță înc-o treaptă
Pe cărarea către cer
Și ca ea, mă văd asemeni
În vârtej amețitor,
Aruncându-mi printre semeni
Doruri, vise ce le semeni
Spre folosul tuturor.
Toamna mea cea arămie,
Cu scântei de verde-n păr,
Tu mă-mbraci cu o mantie
Aurie-n veșnicie
Și mă duci spre Adevăr
Mulțumescu-Ți Ție, Doamne,
Pentru harul nesfârșit!
An de an mi-ai dăruit
Bogăția-atâtor toamne
Și pe veci m-ai mântuit!
Speranța Doina Cătană – octombrie 2003