👋 Bine ați venit pe dininimapentrutine.ro!
12 iulie 2024
Bucuria sufletului

Pierderi (6)

  • 2 februarie 2014
  • Citești în 9 minute
  • 58 Vizualizări

20140202-130359.jpg

Pierderi (6)

(Poduri arse)

Podurile arse de noi înșine, în urma noastră, sunt neșansa pe care singuri ne-o dăm, neșansa de a face, de a lupta cu jumătăți de măsură. Nu există retragere, nici măcar strategică, este o luptă pe viață și pe moarte, este sicriul pe care îl purtăm ca pe o raniță de soldat…

Suntem cu toții, cu sau fără știință, pe o cale cu sens unic, o cale fără întoarcere. Dinspre naștere câtre moarte timpul ne ține ostateci în sensul unic al trecerii. Fiecare clipă din cele ce au trecut este un pod ars în urma noastră. De la „a fost” la „va fi” este aburul clipei prezente pe care, în neputința noastră de pătrundere, o numim „acum”. Este trecerea noastră, implacabila noastră trecere, o scriere pe nisip undeva între flux și reflux… „Carpe diem!” cândva strigat de Horatiu în Odele sale răsună și azi ca un ecou în inimile celor conștienți de mica lor trecere. „Bucură-te de ziua de azi, nu te încrede în ziua de mâine, trăiește clipa cu tot ce ai!” Este un strigăt de izbândă? Este un strigăt de sfidare în fața morții? Este și una și alta, cred eu. Înfățișat cu eșecul suntem ispitiți să ne mângâiem cu „izbânda nu ne-ar fi folosit la nimic”.

În termeni militari, arderea podurilor peste care oastea a trecut înseamnă îzbânda or moartea. Pe de altă parte există complexități de circumstanțe care ne plasează pe un drum fără întoarcere de altă natură. Optiunea „izbândă” nu există, omenește vorbind. Dar fiindcă suntem pe făgașul meditațiilor asupra pierderilor, ne vom apleca asupra unei întâmplări căreia opțiunea fără opțiuni i se potrivește ca o mânușă or așa pare cel puțin. Este istoria unei disperări dusă până la inimaginabil…

„Și era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge.
Ea suferise mult de la mulți doctori; cheltuise tot ce avea, și nu simțise nicio ușurare; ba încă îi era mai rău.”(Marcu 5:25,26)

​Fragmentul de mai sus, în ciuda în ciuda aparenței unui banal de zi cu zi, este în realitate o poveste condensată a unei drame de o intensitate greu de inchipuit. Când este vorba de eroul acestei povestiri, femeia fără nume, nu putem să nu admirăm un caracter de o rară frumusețe interioară. Mai înainte însă haideți să vedem câteva ramificații ale situației descrise în textul de mai sus. Există narațiuni în care viața dintre coperțile care o conțin dezvăluie caractere, locuri, împrejurări istorice și geografice, armonizate în capodopere literare ale căror valoare transcende timpurile și hotarele etnice. Dar lucrurilese întâmplă altfel în cele doua versete asupra cărora ne-a păsat destul ca să ne oprim. Viața din ele transcende toate spațiile și timpurile, chiar și ideile de spațiu or timp și au rezonanțe eterne. „Și era o femeie…” este in ea însăși o propoziție cu ramificații, cu straturi ducând înspre un miez pe care împreună vom încerca să-l dezvelim. „Și” ne arată o intenție de încadrare într-un peisaj cumva comun. Referitor la textul de mai sus putem merge în Matei 9 și Luca 8 unde cadrul este mai detaliat. De-a lungul capitolului opt din Luca, Domnul Isus își manifestă starea umană ( ucenicii și femeile îl ajutau) în propovăduirea Evangheliei. Slujba propovăduirii nu este pe umerii unui individ ci pe umerii bisericii. Este de fapt o multitudine de slujbe care converg în propăvăduire. Ucenicii erau cu El… „Și mai erau și niște femei…” Ele „îl ajutau cu ce aveau”… Vedeți, „cu ce aveau” se poate aplica la posesiune. Fie că este vorba de posesia unor bunuri materiale fie a unei priceperi or doar a voinței de a contribui ele aveau ceva și erau cu El. Femeia din Marcu 5:25 nu mai avea nimic. Faptul că era „femeie” arată că cel puți în trecutul ei a fost măritată. Apoi ea „cheltuise tot ce avea” iar ceea ce avea era o „scurgere de sânge”. Acest ultim „avea” o descalifica pe mai multe planuri. În primul rând era descalificată ca soție. De ce? Iată:
„Femeia care va avea o scurgere, și anume o scurgere de sânge din trupul ei, să rămână șapte zile în necurăția ei. Oricine se va atinge de ea va fi necurat până seara. ”(Lev.15:19)
​Timp de doisprezece ani, chiar și în casa celor dragi, ea era o pricină de groază și de dispreț. Probabil că nu mult după constatarea bolii ei ea a fost condamnată izolării. Izolarea de copii ei, de soțul ei, de prietnii ei, de rudele ei, de comunitatea în care trăia. Ba chiar și doctorii cu care și-a cheltuit tot ce avea erau probabil păgâni. Trebuiau sa fie păgâni căci iudeii nu puteau s-o atingă. În ultima instanță ea a fost izolată de tot ce avea, a fost dezmoștenită, renegată… Poate că ceea ce durea mai mult era stigma de „necurată”. Hrana ei era poate o bucată de pâine cere nu era destul de bună pntru câini, aruncată de cineva nu din milă ci din nevoia de a o ține la distanță. Ea era femeia care nici măcar nume nu mai avea!

​Podurile arse de noi înșine, în urma noastră, sunt neșansa pe care singuri ne-o dăm, neșansa de a face, de a lupta cu jumătăți de măsură. Nu există retragere, nici măcar strategică, este o luptă pe viață și pe moarte, este sicriul pe care îl purtăm ca pe o raniță de soldat… Cel de lângă mine poartă în locul meu decizia vieții și a morții și la rândul meu eu o port pe a lui. Sunt doar două lucruri care vor face și menține o unitate desăvârșită: izbânda și frica de moarte și amândouă sunt una în mărturisirea lor. Femeia fără nume din discuția noastră s-a trezit cu toate podurile arse de altcineva, de cineva care nu este dispus să-și împartă soartă cu ea. În termeni matematici acest fapt este o nedreptate la infinit. Și totuși, în ciuda a tot ceea ce știm până acum despre femeia fără nume, mai există un pod, un pod care va fi ars de ea însăși, cu o premeditare care depășește logica. Să fi fost disperarea la originea ultimului pod ars, al demersului suprem înspre o dezastruoasă, omenește vorbind, înfrângere? Personal nu cred. Doisprezece ani de absolută mizerie ar fi fost în stare să atrofieze chiar și cea mai sensibilă inimă. Pentru ea, femeia fără nume, această stare putea deveni si cred că a și devenit o nouă stare normală de lucruri… Desigur îmi veți zice, întemnițatul nu-și pierde dorul de libertate nici chiar după o lungă viață după gratii. Adevărat! Dar aici vom vedea un om care dincolo de lanțurile sale va încăpea în lumea de afară, cel puțin teoretic, anii de robie au putut face împăcarea cu cei de-o seamă cu el. Pe de altă parte, femeia fără nume, sentința de șapte zile este rostită pentru fiecare clipă trăită în „necurăția” ei.

​Dar așa a fost să fie: o noua ordine nu poate veni înainte ca cea de dinainte să degenereze în dezordine. Vedeți, justiția divină încăpută pe mâna omului va degenera întotdeauna în teroare când omul își asumă dreptul s-o „păstreze”. Reacțiile declanșate de această fariseică teroare se vor vrea cristalizate într-o nouă ordine, ordine care să răspundă altor legi… În cazul nostru, fariseismul care s-a vrut păstrătorul ordinii divine ale Legii a degenerat într-o îmbulzeală de toate culorile iar citirea Legii și interpretarea ei a a umplut tarabele deseori urât mirositoare ale poruncilor omenești servind intereselor personale. Ca de obicei, elita inexpugnabilă a păzitorilor ordinii a căzut sub picioarele celor care habar n-aveau de inexpugnabilitatea ei. Când unul din avioanele negre, insesizabile de radar, a fost lovit și doborât, unul din generalii armatei adversare a proclamat cu nonșolanță: „Domnilor dușmani, îmi pare rău, n-am știut că avionul era invizibil…”

​Femeia fără nume din studiul nostru și-a jucat ultimele suflări pe o singură carte: îndrăzneala. Era ea conștientă că toți cei din îmulzeală puteau deveni necurați din pricina ei? Era ea conștientă că însuși cel în care și-a pus toată nădejdea putea fi mânjit de necurăția ei? Știa ea că putea s-o sfârșească sub urgia runcătorilor de pietre? Ceea ce este sigur, cumva, înlăuntrul inimii ei a venit cunoștința că Cel pe care voia să-L atingă a spus: „Mila biruiește judecata”.

​Ceea ce a urmat este bine știut. Și totuși cred că merită să poposim cândva, în viitor, și la umbra acestui sfârșit de poveste. Fie ca înțelepciunea cea venită din Har să ne călăuzească în cunoașterea Celui care-și va spori slava în căutările noastre!

Slavomir Almăjan

Articolul anterior

Următorul articol