Poetul, dincolo de el însuși…
Trebuie să existe undeva, îmi spuneam, un loc, un principiu, o idée, ceva care să lege numele lucrurilor și întruparea lor, în ceva mai mult decât o sumă de entități, un ceva unic inexpicabil, poate, ceva care să lege sunetul, culoarea, miresmele și forma. De fapt îmi place să cred că toate acestea pot coexista pâna la a împărți aceeași respirație. Merg și mai departe în a crede că de fapt această inefabilă realitate a frumosului există, ba mai mult: există pentru noi! Trebuie doar ca neliniștea și nesomnul căutătorului acesteia s-o dezvelească…
Poetul se rezumă deseori la a “crea” o realitate, de a-i da suflare prin infuzie de spirit, prin așezarea diferită a lucrurilor, dacă vreți, prin răsturnarea ordinii firești. Este, așa cum am menționat într-una din scrierile mele precedente, starea de conflict dintre om și creație, care duce pe poet până la punctul de a crede că el este dator s-o acopere cu propriile lui neliniști. “Voi creațI o altă lume pe-astă lume de nevoi” striga Eminescu în “Epigonii”. Idealistul din mine, crede că ceea ce noi percepem ca realitate, există dincolo de limitele acesteia într-un perpetuu tumult de taine perceptibil doar prin capacitatea noastră de a ne risipi într-o divină îmbrățișare cu ea.
Săpătorul de fântâni este în căutare a ceva care îI este știut. Da, el poate fi surprins de procesul căutării, dar izbânda lui duce la potolirea setei. Poetul, pe de altă parte , caută ceva care să-l mire. Procesul căutării este istovitor dar izbânda duce la stârnirea setei. Atât de adâncă și de nepotolit este setea lui pe cât de imens este torentul de taine stârnit de căutarea lui…
De fapt ineditul modului de a privi al poetului, genialitatea lui sunt deseori catalogate drept abormalități. Inspirația a fost deseori comparată cu o anume stare de schizofrenie, ba chiar și clasificată ca atare…
Ceea ce mă urnește în a scrie gândurile acestea nu este nevoia mea de a filosofa ci nevoia de regăsire! De ce scriu ceea ce scriu? De ce sunt leneș deseori în a scrie, și de ce mă simt vinovat când nu scriu? De ce mocnește întruna în sufletul poetului strigătul care ar putea surzi universul, și de ce aeastă mocnire nu se traduce în flacără, de ce suspinul lăuntric nu devine plâns? De ce atâtea neîmpliniri într-o infinitate de posibilități? De ce albul hârtiei există în același timp ca oază de popas cât și ca pelerinaj istovitor printr-o pustie fără de sfârșit? De ce simte poetul și plăcerea și chinul de-a lungul aceleiași respirații?
Când moare poetul, de ce moare ca și cum ar muri cu toate morțile deodată? De ce este poetul credincios iluziei dar și părtaș de-o viață cu realitatea?
El adună din respect pentru sufletul semenului, lacrimile neplânse. El ascultă din respect pentru creație susurul, foșnetul, strigătul păsării de noapte, boncăluitul cerbului într-o pădure care nu există încă. El adună de dragul inimii îndurerate despărțirea neplânsă, dragostea neîmplinită, dor după ceva ce n-are încă nume…
De ce, mă întreb, de ce? Poate că el însuși există dincolo de el însuși. Poate că el este corabia naufragiată dar și locul naufragiului în același timp.
Un poet, un prieten al sufletului meu scria: “Dacă zic: “nu voi pomeni de El și nu voi mai vorbi în numele Lui”! iată că inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.” (Ieremia 20:9).
El purta un strigăt, un strigăt care nu era al lui, și simțea durerea unui popor care nici nu știa că este în dureri. Plângerile lui erau plângeri ce trebuiau plânse de altcineva. El a fost mai mult locul plânsului decât plânsul însuși… Nu cred că în neștiință de acest fapt a strigat Goga: “Nu oful meu, de-a pururi pradă/ ursitei maștere și rele/ ci jalea unei lumi, Părinte,/ să plângă-n lacrimile mele!”
Poetul Nichita Stănescu sublinia natura altruistă a poetului astfel: “Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală!”
Deci cum? Cum aș putea pune în ecuație existența și menirea poetului? Cum aș putea țintui umbra într-un loc? Poetul este idea de libertate robit de lanțul tânjirii după libertate. El scrie din temniță despre bucurie și strigă la nunți iminența morții. Este un Ieremia în fiecare poet, și un strigăt din dragoste este mereu pe buzele lor. Ei pot auzi sfatul de taină al lui Dumnezeu când în sufletul lor este pace, ei pot murdări lumea prin refuzul lor de a se dărui. Ei există în fiecare dintre noi, uneori ca un triumf al plânsului, alteori ca o împietrire a clipei, ca un început al singurătății…
Și dacă în fiecare din noi există poetul, ca o entitate nemăsurabilă, o entitate dincolo de limitele ei, de ce, mă întreb, de ce trebuie să cerni munți de grotesc pentru doar o fărâmă de sublim? Cum de societatea nu este un freamăt de poezie, ci doar o piață îmbâxită cu dumnezei convenabili și iluzii impermeabile, garantate să te hrănească până la mormânt?
Simfonia vizibilă (dacă pot spune așa) a creației nu este menită să ne ridice doar sprâncenele spre mirare, ci mai ales de-a ne înfățișa cu cadrul sau scena în care noi înșine ne desfășurăm spre existență. In mijlocul acestui miracol, rostit de dragostea supremă a ziditorului, noi am fost rânduiți să strălucim… Noi am fost coroana creației dar și încoronații ei. După Cuvântului Creatorului, totul urma să ne fie supus. Creația, în raport cu omul, trebuia să existe oferindu-ne în mod perpetuu drepturile de împărat. Și asta, contraziceți-mă dacă puteți, este cu mult dincolo de limitele noastre umane. Fiecare fir de iarbă, fiecare munte, fiecare râu, fiecare viețuitoare, toate stelele, constelațiile, galaxiile, totul trebuia să poarte amprenta, atingerea numelor cu care Adam le definise existența.
Atunci, poetul, locul plânsului și al lacrimei dincolo de starea ei de apă și sare, trăiește în nădejdea recăpătării în fapt a existenței lui dincolo de limitele firii, al reimpunerii prin puterea dăruirii de sine, a dreptului de împărat cu care l-a zămislit Creatorul. El adună clipele, cu ușurință risipite de altcineva, înveșnicindu-le în ceva vrednic de a locui în metaforă. De aceea strig poetului din orice suflet: “Căci iată, a trecut iarna, a încetat ploaia și s-a dus. Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării!”
