Cu Dumnezeu în subterană
În seara de Crăciun, discuţiile din închisoare au luat o notă mai sobră. Au fost chiar mai puține certuri, nici o înjurătură și foarte puțin râs. Fiecare dintre noi se gândea la cei iubiți și stamia printre noi un sentiment de comuniune cu restul omenirii, omenire care în mod normal era atât de departe de ceea ce trăiam noi! Am vorbit despre Hristos, dar picioarele și mâinile îmi erau reci și înțepenite, dinții îmi clănțăneau, iar din stomac mi se întindea în tot timpul o senzație de foame rece care părea să-mi lase în viață doar inima. Când m-am oprit, un țăran simplu a preluat povestirea de unde o lăsasem eu. Aristar nu fiisese niciodată la școală, totuşi vorbea cu atâta ușurință și descria scena nașterii Domnului cu o așa naturalețe, de parcă s-ar fi întâmplat în propria lui iesle, chiar în acele zile. Toți cei ce ascultau aveau ochii plini de lacrimi.
