CINE DEFINEȘTE PROROCIA ÎN BISERICĂ, SAMUEL SAU PAVEL?
Un răspuns la materialul „Minciuna și ridicolul profețiilor failibile”, publicat de pastorul Timotei Tătar
În materialul video intitulat „Minciuna și ridicolul profețiilor failibile”, pastorul Timotei Tătar reia o critică pe care o formulează de mai multă vreme la adresa continuaționismului și, în mod particular, la adresa înțelegerii penticostale asupra darului prorociei. Teza sa este limpede: adevărata prorocie biblică este întotdeauna infailibilă, iar orice manifestare profetică ce admite posibilitatea unei evaluări sau a unei exprimări omenești trebuie considerată falsă. Din această perspectivă, ceea ce se întâlnește astăzi în bisericile penticostale nu ar reprezenta o continuare a lucrării Duhului Sfânt, ci un fenomen care se îndepărtează de modelul Scripturii.
Mărturisesc de la început că nu sunt un iubitor al polemicilor dintre creștinii evanghelici. Cred că avem suficiente provocări în mărturisirea Evangheliei înaintea unei lumi tot mai secularizate, încât ultimele lucruri de care am avea nevoie sunt confruntările publice între frați care mărturisesc aceeași credință în Cristos și aceeași autoritate supremă a Sfintelor Scripturi. Din acest motiv, nu am căutat și nu caut astfel de dezbateri.
Totuși, atunci când sunt formulate în spațiul public afirmații atât de categorice împotriva unei doctrine care face parte din identitatea teologică a bisericilor penticostale și când se afirmă că însăși înțelegerea noastră asupra lucrării Duhului Sfânt este „minciună” sau „ridicolă”, consider că tăcerea nu mai este cea mai potrivită atitudine. Nu din dorința de a întreține o controversă și nici din spirit confesional, ci din respect față de adevărul biblic și din responsabilitatea de a apăra un crez pe care milioane de credincioși penticostali îl mărturisesc cu sinceritate și pe care îl consideră întemeiat pe învățătura Noului Testament.
De aceea, rândurile de față nu reprezintă un atac la persoana pastorului Timotei Tătar și nici o încercare de a alimenta tensiuni confesionale. Îmi propun să răspund argumentelor, nu persoanei. Sunt convins că, într-o dezbatere teologică sănătoasă, ceea ce trebuie analizat sunt interpretările Scripturii, nu motivațiile celor care le susțin. Dacă vom reuși să păstrăm această distincție, chiar și o polemică poate deveni un prilej de cercetare mai atentă a Cuvântului lui Dumnezeu.
În fond, discuția nu este despre prestigiul unei confesiuni și nici despre preferințele noastre teologice. Ea privește un subiect mult mai important: cum trebuie înțeleasă prorocia în Biserica lui Cristos?
Ceea ce surprinde însă încă de la început este faptul că întreaga demonstrație pornește de la o premisă care rareori este discutată, deși ea susține întreaga construcție argumentativă. Se presupune că prorocul din Biserica Noului Testament trebuie evaluat exclusiv prin prisma profeților canonici ai Vechiului Testament, precum Samuel, Ilie sau Isaia. Odată acceptată această premisă, concluzia pare inevitabilă: dacă prorocul contemporan nu se identifică în toate privințele cu Samuel, atunci el trebuie respins.
Dar tocmai aici se află problema…Această premisă nu este demonstrată de Noul Testament, ci este adusă forțat în interpretarea lui.
Dacă dorim să înțelegem cum funcționează darurile spirituale în Biserică, primul autor pe care trebuie să-l ascultăm nu este Samuel, ci apostolul Pavel. Nu pentru că am diminua în vreun fel autoritatea Vechiului Testament, ci pentru că Pavel este cel căruia Duhul Sfânt i-a încredințat explicarea vieții și organizării Bisericii lui Cristos. El este cel care vorbește despre darurile spirituale, despre scopul lor, despre limitele lor și despre modul în care trebuie exercitate.
Cu alte cuvinte, întrebarea fundamentală nu este dacă Samuel a fost un profet adevărat. Nimeni nu contestă acest lucru. Întrebarea este alta: cine definește prorocia Bisericii? Samuel sau Pavel?
Această întrebare schimbă întreaga perspectivă a dezbaterii.
Dacă Pavel este cel care explică viața Bisericii, atunci nu este suficient să comparăm un proroc penticostal cu Samuel. Mai întâi trebuie să vedem cum descrie Pavel însuși slujirea profetică în cadrul Bisericii și abia apoi să discutăm continuitățile și diferențele față de profeții Vechiului Testament.
Această observație conduce spre un al doilea aspect, la fel de important.
În Efeseni 4:11, apostolul Pavel afirmă că Cristos „a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători”. Remarcăm că prorocul nu este prezentat ca o categorie aparte, izolată de celelalte slujiri, ci este așezat alături de păstor, învățător și evanghelist. Toate sunt daruri ale lui Cristos pentru zidirea Bisericii. Toate sunt exercitate prin oameni. Toate presupun lucrarea Duhului Sfânt.
Este greu de înțeles atunci de ce criteriul de evaluare devine atât de diferit în cazul prorociei.
Nimeni nu afirmă că un păstor autentic nu poate greși niciodată într-o interpretare biblică. Niciun învățător serios nu pretinde că înțelegerea lui nu poate fi aprofundată sau corectată. Niciun evanghelist nu susține că fiecare formulare pe care o folosește este lipsită de orice limită omenească. Și totuși nimeni nu concluzionează că Dumnezeu nu mai ridică păstori, învățători sau evangheliști.
Nu pentru că Dumnezeu ar fi imperfect, ci pentru că El lucrează prin oameni care rămân oameni.
De ce, atunci, numai în cazul prorociei se schimbă cadrul discuției?
Răspunsul oferit de Noul Testament este remarcabil de echilibrat. Pavel nu spune nici să primim orice pretinsă prorocie fără discernământ, nici să respingem din principiu existența acestui dar. El scrie: „Nu disprețuiți prorociile. Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” (1 Tesaloniceni 5:20-21). Într-un alt loc adaugă: „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, iar ceilalți să judece” (1 Corinteni 14:29).
Aceste două texte reprezintă, cred, cheia întregii dezbateri.
Dacă prorocia din Biserică ar avea exact același rol și aceeași funcție ca revelația canonică transmisă prin Samuel sau Isaia, de ce cere Pavel ca ea să fie cercetată și judecată? Nimeni nu a fost chemat să judece dacă Isaia a vorbit din partea lui Dumnezeu. În schimb, comunitatea creștină este chemată să evalueze prorociile rostite în mijlocul ei. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu vorbește neclar, ci că apostolul recunoaște responsabilitatea Bisericii de a exercita discernământul asupra manifestărilor spirituale.
Din acest punct trebuie analizate și celelalte argumente formulate în materialul pastorului Timotei Tătar. Dacă fundamentul hermeneutic este greșit, atunci și concluziile ridicate pe el trebuie reexaminate. În postările următoare vom încerca să facem tocmai acest lucru, analizând pe rând argumentele invocate împotriva continuaționismului și întrebând, înainte de toate, nu ce presupunem noi despre prorocie, ci ce spune, în mod efectiv, Noul Testament despre ea.
