Ce se întâmplă dacă omul care predică tuturor nu-i mai păstorește pe ai lui?
În ultimele decenii s-a conturat tot mai pregnant un fenomen în lumea evanghelică românească: pastorul itinerant. Îl găsești mai des în aeroport decât în propria sufragerie, mai des într-o biserică din diaspora decât în biserica pe care o păstorește, mai des într-o cameră de hotel decât la masa familiei. Calendarul lui este plin. Telefonul sună neîncetat. În fiecare weekend există încă o invitație, încă o conferință, încă o tabără, încă o biserică ce “are nevoie” de el.
Desigur, predicarea Evangheliei este o lucrare nobilă. Domnul Isus a poruncit ca Evanghelia să fie vestită până la marginile pământului. Pavel a străbătut imperiul roman pentru a planta biserici. Nimeni nu contestă frumusețea chemării de a-L face cunoscut pe Hristos.
Dar există o întrebare pe care prea puțini și-o mai pun: ce se întâmplă dacă omul care predică tuturor nu-i mai păstorește pe ai lui?
Douglas Wilson obișnuiește să spună că există tați ai căror copii le văd mai mult ceafa decât fața. Copiii îi văd plecând. Îi văd urcând în mașină. Îi văd ieșind pe ușă cu geamantanul. Îi văd întorcându-se obosiți, doar pentru câteva zile, înainte de următoarea deplasare.
Scriptura nu începe evaluarea unui slujitor cu darurile lui de predicare, ci cu casa lui.
Pavel spune:
„Dacă cineva nu știe să-și cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3:5)
Observați ordinea.
Nu biserica dovedește competența pentru familie. Familia dovedește competența pentru biserică. Casa este primul examen pastoral, copiii sunt prima turmă. Soția este primul suflet pe care Dumnezeu l-a încredințat unui bărbat. Abia apoi urmează restul lumii.
În multe cercuri evanghelice s-a inversat ordinea. Bărbatul își imaginează că poate compensa lipsa de acasă prin succesul de la amvon. Dar Dumnezeu nu calculează lucrurile astfel.
Da, este mult mai ușor să fii apreciat de sute de oameni departe decât să fii credincios față de aceiași patru sau cinci oameni de acasă. În bisericile unde predici, oamenii îți aud cea mai bună predică, dar acasa, copiii văd răbdarea ta. Soția vede caracterul tău.
Nu puțini predicatori au ajuns celebri în cercurile evanghelice și aproape necunoscuți propriilor copii. Au câștigat admirația publicului și au pierdut inimile celor pe care Dumnezeu îi așezase la masa lor. Ce mare faliment!
Iarăși apostolul Pavel spune:
„Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios.” (1 Timotei 5:8)
Contextul imediat privește purtarea de grijă materială, dar principiul este mult mai larg. Dumnezeu condamnă abandonarea responsabilităților familiale. Un bărbat nu poate invoca lucrarea pentru Dumnezeu ca justificare pentru neglijarea celor pe care Dumnezeu i-a încredințat în mod direct.
Domnul nu spune: „Ai predicat în zece țări, deci e în regulă că nu ai fost acasă.”
El te va întreba : „Ai avut grijă de ai tăi?”
E adevărat, există o emoție aparte în a merge prin diaspora românească. Oamenii sunt recunoscători. Bisericile sunt primitoare. Invitațiile se înmulțesc. Dar niciun român din diaspora nu are asupra ta dreptul pe care îl au propriii tăi copii. Niciun comitet de biserică nu are prioritate înaintea soției tale.
Istoria evanghelică este plină de exemple triste. Copii ai pastorilor care au crescut aproape singuri. Soții care au dus singure povara casei. Adolescenți care au început să lipsească de la biserică fără ca tatăl să observe.
Tatăl este chemat să-și învețe copiii când stă în casă, când merge pe drum, când se culcă și când se scoală.
Dacă este aproape întotdeauna pe alt drum, această chemare devine tot mai greu de împlinit. Și mai este un pericol. Cel mai distructiv. Omul aflat permanent pe drum se expune ispitei sexuale.
Nu orice pastor itinerant cade în păcat sexual, însă istoria recentă oferă suficiente exemple de slujitori care, după ani de călătorii frecvente și viață departe de familie, au căzut în imoralitate. Nu pentru că deplasarea produce automat păcatul, ci pentru că omul s-a așezat de bunăvoie într-un context în care ispitele sunt mai mari și supravegherea mai mică.
Înțelepciunea biblică nu înseamnă doar să reziști ispitei ci și să nu alergi spre ea.
Predica de duminică nu poate compensa lipsa devoționalului de luni seara cu propriii copii. Conferința din Paris nu poate înlocui conversația cu fiul tău. Aplauzele din diaspora nu pot înlocui încrederea fiicei tale. Dumnezeu nu caută bărbați care să impresioneze mulțimile și să-și neglijeze casele.
El caută bărbați credincioși.
Iar credincioșia începe acolo unde foarte puțini aplaudă. În sufragerie la masa familiei. În rugăciunea de seară. În disciplina plină de dragoste. În răbdarea zilnică. În fidelitatea față de soție. Abia apoi urmează amvonul.
Prima Evanghelie pe care trebuie să o predici este cea pe care copiii tăi o văd întrupată în tine. Prima biserică pe care trebuie să o păstorești este propria casă.
Iar dacă într-o zi trebuie să alegi între încă o conferință și încă o seară petrecută în jurul mesei cu familia, este bine să-ți amintești că Dumnezeu nu ți-a încredințat copiii altcuiva.
Ți i-a încredințat ție.
—
P.S. Dacă vrem să reformăm biserica, trebuie mai întâi să reformăm familia. Tații trebuie să fie din nou acasă, soții trebuie să-și iubească soțiile, iar copiii trebuie crescuți în disciplina și învățătura Domnului. Dacă doriți să aprofundați această viziune biblică asupra familiei, vă recomandăm trei cărți esențiale de Douglas Wilson: „Soțul Federal”, „Reformarea Căsătoriei” și „De ce copiii contează”. Aceste cărți le găsiți aici
https://edictumdei.org/product/pachet-douglas-wilson-reformarea-casatoriei-de-ce-copiii-conteaza-sotul-federal/
