CÂTĂ APĂ A TRECUT PE SOMEȘ ÎN 47 DE ANI…
Astăzi, 15 august, m-am întors la Someș, nu doar la râul copilăriei mele și nici doar la un loc din satul meu natal, ci la un colț de lume care, pentru mine, poartă amintirea uneia dintre cele mai importante zile ale vieții mele. M-am întors, după exact 47 de ani, la locul în care am coborât în apă pentru botez și în care, cu toată sinceritatea și înflăcărarea tinereții mele, am încheiat legământ cu Dumnezeu.
Am căutat locul acela și, într-un fel, l-am găsit, dar în alt fel parcă nu l-am mai găsit. Totul era schimbat. Malul nu mai era cel pe care îl păstrasem în amintire, configurația locului era alta, iar apa își făcuse, în toți acești ani, alte cărări. N-am mai putut coborî în apă acolo unde coborâsem atunci. Timpul și râul lucraseră împreună, schimbând încet ceea ce eu păstrasem neschimbat în suflet.
Și, stând astăzi pe mal și privind apa, un gând mi-a revenit mereu: câtă apă a trecut pe Someș de atunci…
Câtă apă și câți ani! 15 august 1979…Patruzeci și șapte.
Pentru câteva clipe, privind râul de astăzi, parcă nu l-am mai văzut pe acesta. Am văzut Someșul de atunci, satul meu așa cum era, ziua aceea de vară și, mai ales, m-am văzut pe mine.
Vai, cât eram de tânăr! Atât de tânăr și atât de plin de entuziasm pentru Dumnezeu, cu o credință înflăcărată și cu o hotărâre pe care o simțeam în fiecare fibră a ființei mele: voiam să-L urmez pe Dumnezeu, voiam să-L slujesc și voiam să rămân cu El.
Îmi doream atât de mult să fiu botezat, încât am început să-l caut pe omul lui Dumnezeu care avea să mă boteze. Am insistat, nu o dată, ci câteva zile la rând. Am stăruit cu nerăbdarea frumoasă a tinereții și cu dorința aceea arzătoare de a-mi mărturisi credința. Până la urmă, omul lui Dumnezeu s-a lăsat convins de insistența mea și astfel a venit ziua de 15 august, ziua care avea să rămână pentru totdeauna în calendarul inimii mele.
Era o zi ca aceasta, o zi frumoasă de vară. În sat era sărbătoare, oamenii aveau preocupările lor, ulițele aveau zgomotele și mișcarea lor, iar viața își urma cursul obișnuit. Pentru mine însă, acea după-amiază avea să însemne începutul unui drum.
În jurul orei cinci după-amiaza am coborât în apa Someșului. Eram îmbrăcat în haine albe și eram hotărât să-mi mărturisesc credința în Domnul și să pecetluiesc, prin botez, legământul meu cu El.
Nu era o mulțime adunată pe mal și nici o biserică întreagă care să privească. Nu era un botez public, așa cum s-ar fi putut face în alte vremuri. Erau vremurile de atunci, iar botezul nostru trebuia făcut în discreție, aproape în ascuns, în apa Someșului. Și totuși, pentru mine, nu era nimic mic sau ascuns în ceea ce se întâmpla. Știam înaintea Cui stăteam, știam ce mărturisesc și știam cu Cine făceam legământ.
Din ziua aceea mi-a rămas în minte un amănunt pe care cei 47 de ani nu au reușit să-l șteargă. Dincolo de Someș trecea un tren. Îl văd parcă și acum, cu vagoanele lui albastre trecând prin dreptul nostru, în timp ce eu eram acolo, în apa râului, îmbrăcat în alb.
M-am uitat spre tren și m-am gândit la oamenii din vagoane. Poate unii priveau pe geam. Poate ne-au văzut. Poate s-au întrebat ce face tânărul acela îmbrăcat în alb, în apa Someșului, într-o după-amiază de august. Și atunci mi-am spus în inima mea: „Doamne, ce mulți martori văd asta!”
Astăzi, după 47 de ani, trenul acela parcă mai trece încă prin amintirea mea. Oamenii din el s-au dus fiecare spre destinația lui. Nu știu cine erau, nu știu unde mergeau și nici dacă vreunul dintre ei și-a mai amintit vreodată scena aceea văzută pentru câteva clipe de la fereastra unui vagon. Eu însă n-am uitat-o și nu cred că o voi putea uita vreodată, pentru că, în timp ce trenul acela își continua drumul, și eu porneam într-o călătorie. Numai că drumul meu avea să fie unul de 47 de ani și, mai presus de toate, avea să fie un drum cu Dumnezeu.
Stând astăzi din nou lângă Someș, m-am gândit mult la tânărul acela. M-am întrebat ce i-aș spune dacă timpul ar putea, pentru o clipă, să se întoarcă și dacă omul de astăzi s-ar putea întâlni cu tânărul îmbrăcat în alb de atunci.
Cred că i-aș spune să se țină cu toată puterea de hotărârea lui. I-aș spune că drumul va fi lung, că vor veni zile foarte frumoase, dar și zile grele, că va avea parte de bucurii la care atunci nici nu putea visa și de încercări pe care nu și le putea imagina. I-aș spune că vor exista momente în care va înțelege și altele în care va trebui doar să creadă. Dar, mai presus de toate, i-aș spune: „Să nu-ți fie teamă. Dumnezeu va merge cu tine.”
Pentru că acesta este lucrul cel mai important pe care îl pot mărturisi astăzi, după 47 de ani: Dumnezeu a fost cu mine. Dumnezeu m-a însoțit.
Nu spun că drumul a fost întotdeauna ușor, pentru că n-a fost. Nu spun că n-au existat provocări, greutăți, întrebări, lacrimi, dezamăgiri sau momente în care puterile omenești au fost puține. Au fost toate acestea, pentru că fac parte din viața unui om. Dar, privind astăzi în urmă peste cei 47 de ani, văd ceva mai puternic decât toate încercările prin care am trecut: văd credincioșia lui Dumnezeu.
Au trecut ani și anotimpuri, s-au schimbat oameni și locuri, s-a schimbat satul, s-a schimbat malul Someșului și m-am schimbat și eu. Tânărul îmbrăcat în alb a devenit omul care, după aproape o jumătate de secol, se întoarce să caute urmele acelei după-amiezi. Aproape totul s-a schimbat, dar Dumnezeu a rămas același.
Poate tocmai de aceea m-a mișcat atât de mult faptul că astăzi n-am mai putut coborî în apa în care coborâsem atunci. Locul nu mai era așa cum îl păstrasem în amintire. Noi, oamenii, am vrea uneori ca locurile care ne sunt dragi să rămână neschimbate. Am vrea să găsim aceeași piatră, același mal, aceeași cărare, același copac, pentru că ni se pare că, dacă ele au rămas acolo, putem pune din nou mâna pe o bucățică din trecutul nostru.
Dar timpul nu păstrează lucrurile așa cum le păstrează inima. Râurile își schimbă malurile, oamenii îmbătrânesc, generațiile vin și pleacă, satul își schimbă înfățișarea, iar apa curge mereu mai departe.
Câtă apă a trecut pe Someș în 47 de ani!
Și totuși, stând astăzi pe mal, am înțeles din nou un lucru care mi-a umplut sufletul de recunoștință: apa a trecut, dar legământul făcut atunci nu a fost luat de apă.
Poate aceasta a fost cea mai puternică trăire a întoarcerii mele de astăzi. M-am dus să caut locul botezului și am descoperit din nou frumusețea legământului. Locul s-a schimbat, apa s-a schimbat, eu m-am schimbat, dar Dumnezeu nu S-a schimbat.
Someșul a curs neîncetat vreme de 47 de ani. Apa în care am intrat atunci este demult departe, poate a ajuns în mări și oceane, purtată prin locuri pe care eu nu le voi vedea niciodată. Dar Dumnezeul înaintea Căruia mi-am mărturisit credința în acea după-amiază de 15 august a rămas lângă mine.
Și ce har este să poți spune aceasta după 47 de ani!
Să te întorci după atâta vreme la apa botezului tău nu este un lucru mic. Este unul dintre acele momente în care stai, parcă, în același timp cu omul care ai fost și cu omul care ai devenit. Stai acolo cu toate drumurile pe care ai mers între timp, cu rugăciunile rostite, cu răspunsurile primite, cu luptele purtate și cu biruințele trăite. Stai cu oamenii pe care i-ai întâlnit, cu cei care ți-au rămas aproape și cu cei de care viața te-a despărțit, cu tot ce ai câștigat și cu tot ce ai pierdut. Și, privind peste toate acestea, descoperi că, dincolo de schimbările vieții, a rămas Dumnezeu.
Astăzi, pe malul Someșului, n-am simțit nevoia să-I cer lui Dumnezeu prea multe. Am simțit, mai ales, nevoia să-I mulțumesc.
Să-I mulțumesc pentru cei 47 de ani. Să-I mulțumesc că atunci când eu eram atât de tânăr și nu puteam vedea decât câțiva pași înainte, El vedea deja întregul drum. Să-I mulțumesc că a primit hotărârea acelui tânăr îmbrăcat în alb, coborât într-o după-amiază de august în apa Someșului, și că apoi l-a luat de mână și a mers cu el zi de zi prin viață.
Îi mulțumesc pentru zilele luminoase, dar și pentru faptul că a fost acolo în zilele grele. Îi mulțumesc pentru răbdare, pentru iertare, pentru purtarea de grijă, pentru răspunsurile pe care le-am înțeles și pentru cele pe care poate le-am înțeles mult mai târziu. Îi mulțumesc că, după 47 de ani, pot să mă întorc la Someș, să privesc apa și să spun din toată inima: a meritat să merg cu Dumnezeu.
Am plecat astăzi de la râu cu o nostalgie greu de așezat în cuvinte. În urma mea a rămas Someșul, curgând mai departe, așa cum curgea și în ziua botezului meu, așa cum a curs în toate zilele și nopțile acestor 47 de ani, fie că eu am fost aproape de el sau departe. Va continua, probabil, să curgă multă vreme, poate și atunci când pașii mei nu vor mai ajunge pe malurile lui.
Dar pentru mine va exista întotdeauna, undeva pe Someș, locul acela.
Chiar dacă malul s-a schimbat și chiar dacă astăzi n-am mai putut identifica fiecare detaliu, în sufletul meu locul a rămas neatins: locul în care un tânăr îmbrăcat în haine albe a intrat în apă cu inima plină de credință; locul în care, dincolo de râu, trecea un tren cu martori necunoscuți; locul în care, într-o după-amiază de 15 august, în vremuri în care asemenea lucruri trebuiau făcute în discreție, am mărturisit înaintea lui Dumnezeu că vreau să fiu al Lui.
Astăzi se împlinesc 47 de ani.
A curs multă apă pe Someș de atunci. Eu nu mai sunt tânărul de atunci, malul nu mai este malul de atunci, iar apa pe care am privit-o astăzi nu mai este apa în care am coborât în acea după-amiază.
Dar Dumnezeul meu este același.
Iar dacă, după toți acești ani, ar trebui să aleg din nou, aș coborî iar în apa Someșului. Aș îmbrăca din nou hainele albe și aș face același legământ, cu aceeași credință și cu aceeași hotărâre, numai că astăzi aș coborî în apă purtând în inimă ceva ce tânărul de atunci încă nu putea avea: recunoștința pentru 47 de ani în care am văzut, pas cu pas, că Dumnezeu rămâne credincios.
15 august. Patruzeci și șapte de ani de la botez.
Câtă apă a trecut pe Someș…
Și, privind astăzi râul curgând, îmi dau seama că nu apa care a trecut este lucrul cel mai important, ci Dumnezeu care a rămas.
Au trecut 47 de ani. A trecut apa. A trecut tinerețea. S-au schimbat malurile. Dar a rămas legământul și a rămas credincioșia lui Dumnezeu.
