22 Decembrie 1989 – Revoluție, gloanțe… și elasticul care m-a „păzit”

Au trecut deja 36 de ani de când, în 22 Decembrie 1989, unii dintre noi am strigat cu patos — și, dacă suntem cinstiți, și cu ceva patimă:

„Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!”

A fost o zi caldă. Atât de caldă încât am hotărât să-mi „inaugurez” perechea nouă de trening, primită cadou. Știți cum e: când ai ceva nou, parcă vrei să-l „aranjezi” în istorie. Eu l-am aranjat… aproape prea literalmente.

În Giurgiu, s-a tras mult. Mai ales în zona Catedralei. Fix pe acolo am ajuns și eu — curios, atent, dar și cu talentul bine-cunoscut de „gură-cască”. Nu eram erou, eram spectator cu emoții mari și experiență mică.

Și, dintr-odată, s-a întâmplat ceva neașteptat.

Nu m-a lovit un glonț.

M-a lovit… rușinea.

Elasticul treningului meu nou a cedat. Iar pantalonii… mi-au căzut.

Într-o zi în care oamenii cădeau răniți, eu am fost pe punctul să intru în legendă dintr-un motiv… total nepotrivit. Am înțeles atunci că există și „arme” mai puternice decât gloanțele: privirile oamenilor.

Am ales să mă retrag. Strategic. Acasă.

Nu din frică (doar puțin). Nu din lașitate (poate un gram). Ci pentru că, în momentul acela, aveam nevoie urgentă de două lucruri: siguranță și… curea.

Acum, după ani, privesc altfel întâmplarea. Știu că Dumnezeu a îngăduit ca în ziua aceea să rămân fără pantaloni, dar să rămân în viață.

În ziua aceea s-a tras mult, au fost răniți — iar eu am fost „salvat” de… elasticul de la pantaloni. Sau, mai corect spus: am fost salvat de Dumnezeu, care a ales un mijloc neașteptat. (Domnul are simțul umorului… și metodele Lui nu sunt mereu elegante, dar sunt eficiente.)

Nu sunt Erou al Revoluției. N-am fost pe baricade. N-am condus mulțimi.

Dar pot spune cu toată seriozitatea: întâlnirea cu Isus m-a făcut un om nou și m-a transformat într-un propovăduitor al EVANGHELIEI.

Și, dacă tot vorbim de „căderi”… unele căderi sunt spre rușine, iar altele devin început de trezire. Dumnezeu le poate folosi pe amândouă.

Tu ce ai făcut pe 22 decembrie 1989?

Dacă îți aduci aminte, lasă un comentariu pe Facebook . Promit că nu judec… cel mult zâmbesc cu înțelegere.

Cu dragoste, drd. Ciprian Bârsan