Remember 17-20 Decembrie 1989
Dacă vor întreba copiii noștri într-o zi: Remember 17-20 Decembrie 1989
Era Duminică, 17 Decembrie 1989, după masă. Armata, Miliția și Securitatea au ocupat toată zona Județenei de partid (Consiliul Județean). Noi locuiam în chirie la demisolul clădirii de peste drum. Aveam soldați înarmați în fața geamurilor, care erau la nivelul trotuarului. Mulțimea se dispersase din zonă, dar se auzeau scandări de undeva din Piața Libertății. Se auzea huruitul tancurilor și zgomotul făcut de elicopterele care survolau orașul la joasă înălțime.
Ne pregăteam să mergem la Biserica Betel de la ora 18.00, era o seară de evanghelizare și urma să predice pastorul Paul Negruț. Pentru că eram curios ce se întâmplă în oraș, am mutat ceasul cu o oră înainte să o determin pe Simona să plecăm mai repede. Am plecat pe la ora 16.00, deși ceasul arăta 17.00. Tramvaiele nu circulau așa că am luat-o pe jos înspre magazinul Bega. Erau mii de oameni prin oraș și încercau să ajungă în Centru, în Piața Operei sau spre Catedrală. Unii încercau să construiască un fel de baricade din lazile cu sticle din spatele magazinului Bega.
Când am ajuns în Piața Libertății am fost surprins să văd tancuri și transportoare blindate care făceau manevre și aproape se urcau peste oameni. Încet, încet am reușit să intrăm pe strada Alba Iulia și să ajungem în Piața Operei. Oamenii veneau de peste tot cu sutele, cu miile și scandau „Libertate”, „Jos Ceaușescu”. După ora 17.00, când a început să se însereze, au apărut în Piață grupuri de provocatori. Aveau bâte și chiar bare metalice și au început să lovească vitrinele magazinelor, iar unii au început să fure tot ce prindeau. În momentul acela i-am zis Simonei că e timpul să mergem la biserică.
La un moment dat, în timpul serviciului de închinare am auzit că în oraș se trage cu armele. Nu știam în momentul acela că se trăgea în manifestanți. La sfârșitul slujbei, pastorul Petru Dugulescu a anunțat că în oraș se trage și a sugerat să evităm pe cât posibil centrul orașului pentru că se aude că au murit oameni. Cum noi locuiam în zona centrală, chiar peste drum de Județeana de partid, am luat decizia să plecăm la părinții Simonei la Chișoda. Era foarte cald pentru luna Decembrie, iar în noaptea aceea a plouat cu tunete și fulgere ca vara. Dumnezeu spăla sângele martirilor de pe străzile Timișoarei.
A doua zi, pe 18 Decembrie, ne-am întors în oraș cu primul autobuz, înainte de ora 7.00, deoarece Simona trebuia să meargă la serviciu. Eu lucram în săptămâna aceea schimbul de noapte, așa că am rămas acasă. Centrul orașului parcă era pustiu, străzile erau spălate și erau soldați peste tot. La noi în zonă puteai intra doar cu buletinul. Unele tramvaie nici nu opreau la Consiliul Județean. Aveam un soldat care stătea chiar în fața ușii blocului unde locuiam. La un moment dat am auzit soneria, iar când m-am uitat pe vizor am văzut că era Simona plângând.
Am deschis repede și a izbucnit în hohote de plâns, spunându-mi că mătușile ei, Marga și Mariana Căceu au fost împușcate și au fost duse la Spitalul Județean. Mai multe nu știam despre ele, aveam să aflăm mai târziu. De la Radio Europa Liberă am aflat că erau mulți morți și mii de arestați. Spre seară am plecat la serviciu, dar m-am întors înapoi acasă. Era Armata și Miliția peste tot, iar în unele zone din oraș încă se trăgea. În plus, tramvaiele nu opreau în stația de la Consiliul Județean.
Următoarea zi, pe 19 Decembrie, am plecat la lucru de dimineață sperând să fiu acceptat în schimbul întâi, ceea ce s-a și întâmplat. I-am produs disperare șefului de echipă pentru că mi-am pus pe braț o banderolă neagră lată, în semn de doliu pentru mătușile noastre. Nu știam că mai mulți oameni în oraș și-au pus banderolă neagră, spre disperarea autorităților care încercau să șteargă urmele morților din 17 Decembrie. Știrea că mătușile noastre au fost împușcate s-a răspândit rapid prin secția în care lucram și unii colegi veneau să mă întrebe ce s-a întamplat. Deja în multe locuri din fabrică oamenii se adunau în grupuri și discutau despre ce se întâmplase în Timișoara și ce urma să facem.
În 20 Decembrie avea să fie ziua decisivă. Îmi amintesc și acum că Nelu Timișan, de la Biserica Baptistă nr. 2, care lucra la întreținere și se putea mișca prin fabrică, a venit și mi-a spus că două secții mari din UMT, unde lucram, au intrat în grevă. Instant am intrat și eu, iar șeful de echipă mi-a zis să plec acasă pentru oricum eu trebuia să fiu de noapte. Ne-am și certat puțin, dar în timpul acela, unul din electricienii de serviciu, baptist tot de la Biserica nr. 2, a întrerupt curentul general pe toată secția și am plecat toți afară, în curtea fabricii unde erau deja mii de muncitori.
A venit Radu Bălan, prim secretar PCR al județului Timiș și a încercat să ne convingă să reluăm lucrul. Ne spunea că va fi bine, că nu ni se va întâmpla nimic. De fapt, scopul lui era să ne convingă să nu plecăm spre oraș. Noi nu știam că cei de pe platforma Calea Buziașului erau deja în drum spre Centrul orașului. Când aproape că i-a convins pe unii să reintre în fabrică, un grup de femei a început să țipe, așa cum numai femeile știu, iar toată pledoaria lui s-a dus pe apa sâmbetei. Am ieșit pe ușa fabricii și am plecat la drum spre Centrul orașului, cu frică, speranță și credință în Dumnezeu.
Mergeam spre drumul libertății noastre…
