Nu poți nicicând culege
Nu poți nicicând culege, ce nu ai semănat:
Viața stă mereu într-o sămânță.
Cum crește spicul cel de grâu curat,
Tu ai să crești, doar dacă ai credință.
Nu poți să dai iubire când ai în suflet ură
Ce îți conduce viața mereu spre nicăieri.
Cum crește-n grâu neghina, sufletul îți umbrește;
Când vrei s-o smulgi e multă și nu mai ai puteri.
Nu poți primi vreodată ce tu nu dăruiești:
Pentru străin- o vorbă,
pentru sărac- o pâine.
Ai ferecat cămara, și-ai cusut buzunarul,
Și ai ajuns să crezi că tot ți se cuvine.
Nu poți să vezi lumina când ochii-i ții închiși;
Nu poți simți parfumul când florile sunt moarte;
Nu poți să-ți dai jertfirea când stai mereu închis,
Când tot ce dai sunt vorbe și amăgiri deșarte.
Nu poți să-ți îndrepți viața, când nu primești mustrarea;
Când arunci ajutorul, să nu îți plângi de milă;
Sau când ești pentru alții prea sus și prea grăbit,
Când mâna ce ți-e întinsă tu o privești cu silă.
Nu poți să fii în frunte, când tot mereu tu cazi.
Când Biblia îți cere să fii oricând lumină
Să fii și sare, și preot, și-un bun samaritean.
Să fii curat în toate, de vrei să ai cunună!
Dana Balog.
