DE CE TREBUIE CERCETATĂ PROROCIA?Despre prorocie, failibilitate și discernământ biblic
Una dintre dificultățile care apar frecvent în discuția despre actualitatea darului prorociei este presupunerea că, dacă un om este numit de Scriptură „proroc” și dacă Dumnezeu vorbește în mod real prin el, atunci acel om trebuie să fie infailibil în toate afirmațiile sale cu caracter spiritual. De aici se ajunge repede la o dilemă artificială: ori prorocul vorbește de fiecare dată cu aceeași autoritate infailibilă cu care au fost scrise cărțile canonice ale Scripturii, ori, dacă a greșit într-un anumit punct, trebuie declarat proroc fals și respins în întregime.
Cred că această dilemă nu face dreptate întregului material biblic.
Scriptura ne prezintă o realitate mai nuanțată și, în același timp, mai profundă. Dumnezeu este infailibil; omul nu este. Revelația care își are originea în Dumnezeu este adevărată, însă omul care o primește, o înțelege, o interpretează și o transmite rămâne un om. Apostolul Pavel exprimă un principiu extraordinar atunci când spune: „Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut” (2 Corinteni 4:7). Contextul imediat nu vorbește despre prorocie, însă principiul este relevant pentru întreaga lucrare a lui Dumnezeu prin oameni: puterea este a lui Dumnezeu, în timp ce vasul rămâne fragil.
Ca unul care cred că darurile Duhului Sfânt nu au încetat odată cu perioada apostolică, nu am niciun motiv să cobor standardul Scripturii pentru a apăra prorocia contemporană. Dimpotrivă, tocmai pentru că iau prorocia în serios, iau la fel de serios porunca apostolică de a o cerceta. Pavel nu spune: „Nu disprețuiți prorociile și acceptați fără discernământ tot ceea ce se rostește în numele Domnului”, ci: „Nu disprețuiți prorociile. Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” (1 Tesaloniceni 5:20-21). Iar în biserica din Corint poruncește: „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, și ceilalți să judece” (1 Corinteni 14:29).
Aceste texte trebuie lăsate să vorbească în toată greutatea lor. Prorocia nu trebuie disprețuită, dar nici înghițită fără a fi mestecată. Ea trebuie cercetată.
În sensul biblic fundamental, prorocul este omul prin care Dumnezeu comunică. În Exodul 7:1, Dumnezeu îi spune lui Moise despre Aaron: „Aaron, fratele tău, va fi prorocul tău.” Ideea fundamentală este aceea de purtător de cuvânt. În Deuteronomul 18:18, Dumnezeu spune despre proroc: „Voi pune cuvintele Mele în gura lui și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.”
Prin urmare, autoritatea mesajului autentic nu izvorăște din calitățile intrinseci ale prorocului, ci din Dumnezeu, care vorbește. Tocmai aici trebuie făcută distincția pe care uneori o pierdem: infailibilitatea lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu infailibilitatea instrumentului uman.
Biblia însăși ne obligă să facem această distincție, deoarece ne prezintă oameni numiți proroci care au fost folosiți în mod real de Dumnezeu și care, totuși, în alte împrejurări, au gândit, au vorbit sau au acționat greșit.
Un exemplu important îl găsim în 2 Samuel 7. David îi spune prorocului Natan că el locuiește într-o casă de cedru, în timp ce chivotul lui Dumnezeu locuiește într-un cort. Reacția lui Natan este imediată: „Du-te și fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine” (2 Samuel 7:3).
Problema este că Dumnezeu nu îi spusese aceasta.
În aceeași noapte, Domnul îi vorbește lui Natan și îi transmite mesajul pe care acesta trebuia să îl ducă lui David (2 Samuel 7:4-17). David nu avea să construiască el casa Domnului.
Textul nu îl transformă pe Natan într-un proroc fals. Nici Dumnezeu nu îl abandonează. Dimpotrivă, Dumnezeu îl corectează și apoi îl folosește pentru a transmite adevăratul mesaj.
Trebuie să fim exacți aici: 2 Samuel 7:3 nu este prezentat prin formula „Așa vorbește Domnul”. Cel mai natural este să vedem în cuvintele inițiale ale lui Natan propria lui judecată, exprimată ca proroc și consilier al regelui. Tocmai aceasta face cazul relevant. Un proroc adevărat putea avea o apreciere greșită, iar Dumnezeu putea să-l corecteze fără ca prin aceasta să-i anuleze chemarea profetică.
Mult mai dificil pentru teoria infailibilității personale a prorocului este episodul din 1 Împărați 13.
Un „om al lui Dumnezeu” vine din Iuda la Betel cu un mesaj primit de la Domnul. Dumnezeu îi poruncise explicit să nu mănânce pâine, să nu bea apă și să nu se întoarcă pe drumul pe care venise (1 Împărați 13:8-9).
În Betel locuia însă „un proroc bătrân” (1 Împărați 13:11). Observația este importantă: textul inspirat îl numește proroc.
Acesta îl ajunge pe omul lui Dumnezeu și îi spune:
„Și eu sunt proroc ca tine; și un înger mi-a vorbit din partea Domnului și mi-a zis: «Adu-l acasă cu tine ca să mănânce pâine și să bea apă.»” (1 Împărați 13:18).
Apoi textul adaugă propoziția devastatoare: „Îl mințea.”
Nu avem nevoie aici de speculații teologice. Textul însuși ne spune ce s-a întâmplat. Un om pe care Biblia îl numește proroc pretinde că a primit un mesaj supranatural și transmite ceva fals.
Povestirea devine și mai surprinzătoare…În timp ce stau la masă, „cuvântul Domnului a vorbit prorocului care-l adusese înapoi” (1 Împărați 13:20). Același proroc bătrân, care tocmai mințise pretinzând o revelație pe care nu o primise, primește acum un cuvânt autentic de la Dumnezeu și îl transmite omului lui Dumnezeu (v. 21-22). Judecata anunțată se împlinește.
Așadar, în aceeași narațiune avem un om numit proroc care rostește ceva fals și care, ulterior, transmite un mesaj autentic primit de la Domnul.
Aceasta nu justifică minciuna prorocului, ci dimpotrivă, o condamnă. Dar ne împiedică să construim o definiție nebiblică potrivit căreia un om folosit autentic în lucrarea profetică devine prin aceasta personal infailibil.
Vasul poate fi profund defectuos, fără ca Dumnezeu să-Și piardă suveranitatea asupra vasului.
Balaam reprezintă un alt caz remarcabil. Narațiunea din Numeri 22-24 nu ne permite să negăm caracterul supranatural al mesajelor sale. Dumnezeu îi vorbește (Numeri 22:9, 20), iar când Balaam trebuie să răspundă lui Balac, Scriptura spune:
„Domnul a pus cuvinte în gura lui Balaam” (Numeri 23:5; cf. 23:16).
Balaam rostește binecuvântări extraordinare asupra Israelului, inclusiv cunoscuta profeție: „O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Numeri 24:17).
Și totuși Biblia nu îl idealizează.
Numeri 31:16 îl leagă de căderea lui Israel la Peor, iar Noul Testament vorbește sever despre el. Petru spune că Balaam „a iubit plata fărădelegii” (2 Petru 2:15), Iuda amintește „rătăcirea lui Balaam” (Iuda 11), iar Apocalipsa 2:14 vorbește despre „învățătura lui Balaam”.
Așadar, Dumnezeu poate pune un cuvânt adevărat chiar în gura unui om ale cărui motivații sunt profund corupte.
Darul nu trebuie confundat cu caracterul. Faptul că Dumnezeu folosește un om nu constituie certificatul divin pentru fiecare părere, motivație sau faptă a acelui om.
Ajungem astfel la unul dintre cele mai importante exemple, de data aceasta din Noul Testament: prorocul Agab.
Identitatea lui profetică nu poate fi pusă la îndoială. În Fapte 11:27-28 citim că niște proroci au coborât din Ierusalim la Antiohia, iar: „Unul din ei, numit Agab, s-a sculat și a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Și a fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu.”
Luca afirmă atât originea spirituală a mesajului, cât și împlinirea lui.
Agab este deci un proroc autentic. Nu discutăm despre un impostor.
Același Agab apare însă din nou în Fapte 21:10-11. El ia brâul lui Pavel, își leagă mâinile și picioarele și spune: „Iată ce zice Duhul Sfânt: «Așa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta și-l vor da în mâinile neamurilor.»”
Când urmărim însă relatarea evenimentelor, apar anumite diferențe care merită luate în serios.
Iudeii îl prind pe Pavel și încearcă să-l omoare (Fapte 21:27-31), dar cei care îl leagă efectiv sunt romanii. Căpitanul roman „a pus mâna pe el și a poruncit să-l lege cu două lanțuri” (Fapte 21:33). Mai mult, romanii nu îl primesc pur și simplu pe Pavel din mâna iudeilor; intervenția lor îl salvează efectiv de mulțimea care încerca să-l ucidă.
Știu că se pot propune armonizări. Se poate spune că iudeii au fost cauza arestării lui sau că expresia „îl vor da în mâinile neamurilor” descrie rezultatul general al acțiunilor lor. Aceste explicații sunt posibile și trebuie prezentate corect.
Dar nu este necesar să forțăm textul pentru a apăra o infailibilitate a lui Agab pe care Luca nu ne cere nicăieri să o afirmăm.
Miezul revelației lui Agab este incontestabil: Pavel urma să sufere la Ierusalim și urma să ajungă în mâinile neamurilor. Aceasta se împlinește. Întrebarea este dacă Agab a redat fiecare detaliu al revelației cu precizia verbală pe care o pretindem de la textul inspirat al Scripturii.
Fapte 21 ne oferă cel puțin motive serioase să nu presupunem automat acest lucru.
Iar observația devine și mai importantă când punem profeția lui Agab în contextul întregii călătorii a lui Pavel spre Ierusalim.
În Fapte 21:4 găsim un text extraordinar de important. Pavel ajunge la Tir, găsește ucenicii și rămâne șapte zile cu ei: „Ucenicii, prin Duhul, ziceau lui Pavel să nu se suie la Ierusalim.” Expresia nu trebuie minimalizată: „prin Duhul”.
Și totuși Pavel merge la Ierusalim. Mai mult, în capitolul precedent, Pavel însuși declarase: „Și acum, iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să știu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri.” (Fapte 20:22-23).
Avem aici o cheie hermeneutică extraordinară.
Duhul Sfânt descoperea în mod repetat faptul că Pavel avea să sufere la Ierusalim. Aceasta era revelația. Credincioșii, confruntați cu această descoperire, puteau trage concluzia firească: „Atunci nu te duce!”
Dar concluzia lor ”prin Duhul” nu era neapărat identică cu revelația.
Este foarte posibil, prin urmare, să avem aici tocmai distincția dintre ceea ce Duhul descoperă și felul în care omul interpretează sau aplică descoperirea.
Această distincție este vitală pentru o teologie sănătoasă a prorociei contemporane.
Un om poate primi în mod autentic un mesaj, o avertizare sau o descoperire de la Duhul Sfânt și, totuși, în momentul în care începe să explice ce înseamnă aceasta, să adauge propria lui interpretare. De aceea avem nevoie de discernământ.
Ajungem aici la argumentul care, în opinia mea, este decisiv.
În 1 Corinteni 14:29 Pavel spune: „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, și ceilalți să judece.”
Observați echilibrul apostolic. Pavel nu spune: „Să nu mai prorocească nimeni, pentru că există pericolul greșelii.” Dar nici nu spune: „Dacă cineva este proroc, tot ce rostește trebuie primit fără evaluare.” Spune: să prorocească – și ceilalți să judece.
Același echilibru apare în 1 Tesaloniceni 5:19-21: „Nu stingeți Duhul. Nu disprețuiți prorociile. Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun.”
Cele două extreme sunt astfel respinse în același pasaj.
Prima extremă este cesaționismul practic: din cauza posibilității abuzului, disprețuim prorocia.
A doua extremă este credulitatea carismatică: pentru că cineva pretinde că a vorbit Duhul, încetăm să mai cercetăm.
Pavel nu acceptă nici una, nici alta: Nu stingeți. Nu disprețuiți. Cercetați. Păstrați ce este bun. Acesta este echilibrul Noului Testament.
„Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor”
Mai există un text care demontează ideea că prorocul intră într-o stare în care personalitatea și judecata lui sunt suspendate. Pavel spune: „Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor” (1 Corinteni 14:32).
Prorocia creștină nu este posedare. Prorocul nu devine un aparat de dictare lipsit de voință. El rămâne conștient, responsabil și capabil să tacă, să vorbească, să aștepte și să se supună ordinii din biserica locală.
Acesta este unul dintre motivele pentru care factorul uman nu poate fi eliminat din discuție. Dumnezeu lucrează prin om, nu în afara omului.
Aici trebuie făcută o delimitare categorică, ca să nu dăm loc la speculații deja vehiculate în mod disprețuitor de unii cesaționiști.
A afirma posibilitatea failibilității în exercitarea darului prorociei nu înseamnă nicidecum a afirma failibilitatea Scripturii.
Scriptura este norma după care prorocia este judecată, nu o prorocie între alte prorocii care trebuie judecată de ele.
Profeții care au participat la producerea revelației canonice, apostolii lui Cristos și autorii inspirați ai Scripturii ocupă un loc unic în istoria revelației. Când spunem că o prorocie congregațională din 1 Corinteni 14 trebuia evaluată, nu spunem că biserica trebuia să voteze dacă epistola apostolului Pavel era inspirată.
Dimpotrivă, învățătura apostolică reprezenta criteriul de analiză a oricărei prorocii din biserică.
Această distincție este esențială. Altfel ajungem fie să coborâm Scriptura la nivelul prorociilor contemporane, fie să ridicăm fiecare prorocie contemporană la nivelul Scripturii. Ambele sunt greșeli grave.
Nicio prorocie contemporană nu completează canonul. Nicio prorocie nu poate corecta Scriptura. Nicio formulă de tipul „Așa vorbește Domnul” nu poate obliga conștiința credinciosului împotriva Cuvântului scris.
Scriptura judecă prorocia.
Prorocia nu judecă Scriptura.
Există însă și pericolul opus. Dacă spunem că prorocul poate greși, cineva ar putea concluziona că orice eroare poate fi trecută cu vederea spunând simplu: „Suntem oameni.”
Nu. Biblia nu ne permite o asemenea superficialitate.
Cu cât afirmația este mai solemnă – „Domnul mi-a spus”, „Duhul Sfânt spune”, „Așa vorbește Domnul” – cu atât responsabilitatea celui care vorbește este mai mare.
De aceea prorocia trebuie judecată după Scriptură, după caracterul lui Dumnezeu, după conținut, după roade și, acolo unde cuprinde afirmații verificabile, după împlinirea lor.
Deuteronomul 13:1-5 și 18:20-22 arată cât de serios tratează Dumnezeu pretenția de a vorbi în Numele Lui. 1 Ioan 4:1 poruncește: „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh; ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși.”
A recunoaște failibilitatea vasului nu înseamnă a legitima neglijența vasului.
Aici se află una dintre distincțiile cele mai importante pentru această dezbatere.
Scriptura cunoaște categoria prorocului mincinos/fals. Isus avertizează împotriva prorocilor mincinoși (Matei 7:15), iar atât Vechiul, cât și Noul Testament tratează foarte sever fenomenul.
Dar nu rezultă de aici că orice om folosit în mod autentic de Dumnezeu care greșește într-o afirmație, interpretare sau aplicare devine automat un proroc fals în sensul biblic deplin al termenului.
Dacă am aplica mecanic acest criteriu, am avea dificultăți serioase cu Natan, cu prorocul bătrân din 1 Împărați 13 și cu alte personaje biblice. Iar cazul lui Agab ar trebui armonizat cu orice preț, chiar și atunci când relatarea lui Luca ne invită cel puțin să luăm în calcul participarea factorului uman.
Prorocul fals este caracterizat de o relație falsă cu Dumnezeu, de mesaj care conduce departe de Dumnezeu, de pretenții mincinoase, de corupție persistentă sau de alte criterii pe care Scriptura însăși le stabilește.
O greșeală trebuie corectată și o prorocie falsă trebuie respinsă. Abuzul trebuie confruntat. Dar failibilitatea nu este identică, prin definiție, cu apostazia.
Cred că aici se află frumusețea și, în același timp, smerenia doctrinei biblice a darurilor spirituale. Dumnezeu ar fi putut alege să lucreze numai prin îngeri. A ales însă să lucreze prin oameni.
Prin Petru, care într-un moment primește o revelație extraordinară despre identitatea lui Cristos, iar câteva versete mai târziu Îl mustră pe Cristos și trebuie el însuși mustrat (Matei 16:16-23).
Prin Natan, care poate face o apreciere greșită seara și poate primi corectarea lui Dumnezeu noaptea.
Prin prorocul bătrân din Betel, a cărui poveste incomodă refuză să intre în sistemele noastre prea perfecte de înțelegere.
Prin Balaam, în gura căruia Dumnezeu poate pune un cuvânt adevărat fără să aprobe caracterul omului.
Prin Agab, un proroc autentic ale cărui cuvinte din Fapte 21 trebuie citite împreună cu relatarea efectivă a evenimentelor.
Prin credincioșii din Tir, care primesc prin Duhul avertizarea privitoare la Ierusalim și care par să transforme avertizarea într-o concluzie pe care Pavel nu o urmează.
Și prin biserica din Corint, în care Pavel nu interzice prorocia din cauza imperfecțiunii oamenilor, ci o așează într-un cadru de ordine, responsabilitate și discernământ.
Aceasta este, cred, imaginea biblică.
Poziția continuaționistă sănătoasă nu trebuie să aleagă între deschiderea față de lucrarea Duhului și discernământul biblic. Noul Testament ne poruncește să le păstrăm împreună.
Cred că Dumnezeu vorbește. Cred că Duhul Sfânt continuă să lucreze. Cred că darul prorociei aparține darurilor pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii și nu găsesc în Scriptură un text care să mă oblige să cred că acest dar a încetat înainte de revenirea lui Cristos.
Dar tocmai pentru că cred toate acestea, refuz să acord unui om o infailibilitate pe care Biblia nu i-o acordă. Nu orice impresie este un mesaj de la Domnul sau o revelație. Nu orice interpretare a unei revelații este corectă. Nu orice om care spune „Domnul mi-a vorbit” trebuie crezut numai pentru că a folosit această formulă.
Și nu orice greșeală a unui om prin care Dumnezeu a lucrat dovedește automat că Dumnezeu nu a lucrat niciodată prin el.
Avem nevoie de ambele adevăruri: „Nu disprețuiți prorociile.” Și imediat: „Cercetați toate lucrurile.”
Adevărata credință în lucrarea Duhului Sfânt nu se teme de cercetare. Dimpotrivă, cercetarea biblică protejează ceea ce este autentic de ceea ce este omenesc, exagerat sau fals.
În cele din urmă, centrul credinței noastre nu este prorocul, nici darul, nici experiența. Centrul este Cristos, iar norma rămâne Cuvântul lui Dumnezeu.
Prorocii sunt oameni. Darurile sunt administrate prin oameni. Oamenii trebuie cercetați, mesajele trebuie judecate, interpretările trebuie verificate. Iar când Dumnezeu alege să pună ceva din comoara Sa într-un vas de lut, slava nu trebuie să rămână asupra vasului. Ea trebuie să se întoarcă la Dumnezeu.
„Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi.” (2 Corinteni 4:7)
