CÂND IMPERFECȚIUNEA DEVINE IDEAL
De curând am petrecut câteva zile într-o țară occidentală și am avut o experiență care m-a pus pe gânduri.
Am participat la o conferință într-o clădire culturală considerată un exemplu de arhitectură contemporană. M-am uitat în jur și am văzut aproape numai beton aparent: pe pereți, pe tavan, pe pardoseală. Totul era funcțional și bine organizat, dar aveam impresia că lipsește ceva esențial.
La hotel, restaurantul era decorat cu ziduri de cărămidă lăsate intenționat nefinisate, peticite pe alocuri cu mortar vizibil. În hol am observat un obiect decorativ care m-a surprins și mai mult: un vas de lut spart, expus ca piesă de artă.
Poate că sunt un om format într-o altă epocă, dar toate acestea m-au făcut să mă întreb ce s-a întâmplat cu ideea de frumusețe.
Civilizația creștină a văzut întotdeauna frumosul ca pe o reflectare a ordinii și armoniei lăsate de Dumnezeu în creație. O biserică, o casă sau un obiect bine făcut nu aveau doar rol practic, ci vorbeau și sufletului.
Astăzi, o parte a culturii contemporane pare fascinată de neterminat, de fisură și de fragment. Betonul neacoperit, zidul imperfect sau obiectul spart sunt ridicate la rang de mesaj artistic. Desigur, în spatele lor există explicații și concepte. Dar mă întreb dacă nu cumva omul are nevoie de mai mult decât idei. Are nevoie și de frumusețe.
Poate că vasul spart pe care l-am văzut spune ceva adevărat despre lumea noastră: o lume obosită, fragmentată și nesigură. Diferența este că tradiția creștină nu s-a oprit niciodată la contemplarea cioburilor. Ea a vorbit întotdeauna despre restaurare, vindecare și întregire.
Poate că de aceea omul obișnuit continuă să caute locuri care îi oferă nu doar confort, ci și frumusețe. Nu doar funcționalitate, ci și suflet. Iar această nevoie, cred eu, nu este un semn că am rămas în urmă, ci că încă nu am uitat ce înseamnă să fii om.
