𝐃𝐮𝐦𝐧𝐞𝐳𝐞𝐮𝐥 𝐌𝐢𝐧𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫

Și afli, într-o bună zi, că vei deveni bunic. Este un moment aparte, cu totul special. Încă mai încerci să le spui celor din jur că tu ești tânăr însă ei nu par să priceapă acest adevăr de netăgăduit. Dar când devii bunic, ce importanță mai au astfel de detalii? Taci și pășești cu demnitate într-un club select, plin de privilegii nebănuite.

Bunicii vor încerca să-ți arate și ție, cititorule, o fotografie cu cel mic. Te sfătuiesc să fii politicos, însă nu exagera pentru că te pândește un pericol real: în telefonul lor mai sunt încă vreo 123 de poze și ei ți le vor arăta pe toate. Vei realiza și tu că este o minunăție de copil, dar pentru bunici fiecare fotografie, oricât de asemănătoare, poartă un mesaj unic, tainic, de neînțeles pentru ceilalți. Iar bunicile… ei bine, despre ele nici nu mai spun nimic — pentru ele e atâta frumusețe încât parcă toate rotițele inimii le patinează. De emoție.

Cu mai bine de trei ani în urmă am primit și noi o veste într-un cadru solemn. Copiii ne-au spus:
– Vrem să venim la voi, avem ceva important de împărtășit.
Astăzi, aș ghici din prima despre ce este vorba, dar atunci nu am bănuit nimic.
– Naomi și cu mine vom avea un copil. Va fi băiat!

Asta bulversează. Bucurie. Emoție. Neliniște. Un vis ce începe să prindă contur. Apoi, zilele s-au scurs tumultuos, ca o apă grăbită, cu termene din ce în ce mai presante și cu griji cotidiene. Peste câteva luni, a venit o nouă veste:
– Vrem să venim la voi, trebuie să discutăm ceva.
Gândul ne-a zburat spre cele mai optimiste variante: gemeni, poate? Dar răspunsul a fost altul:
– Am făcut niște analize. Copilul NU este bine.

Ce putea să aibă?
Până atunci, știam că omul are două emisfere cerebrale și, în treacăt, mai auzisem povești despre oameni „raționali” sau „emoționali” în funcție de emisfera dominantă. Nici nu știam că emisferele trebuie să comunice între ele dar am aflat atunci: această legătură se face printr-o formațiune numită corp calos, un „pod” între cele două lumi ale minții. Diagnosticul a fost crud: 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖̂𝑖 𝑙𝑖𝑝𝑠𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑙𝑒𝑡 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑢𝑙 𝑐𝑎𝑙𝑜𝑠. O parte esențială a creierului său lipsea. Ca o lovitură în plus, copilul avea și un chist care presa o emisferă cerebrală.
În termeni medicali așa suna:
– agenezie de corp calos și septum pellucid
– polimicrogirie fronto-parietală stângă
– chist arahnoidian parafalcian ipsilateral
– sindrom acrocalosal
Probabil nu va spraviețui, i s-a spus mamei, iar dacă o va face, dizabilitățile urmau să fie severe — orbire, surditate, tulburări emoționale majore, nu va avea emoții. În opinia unor medici sarcina trebuia întreruptă imediat.

Când auzi pentru prima dată astfel de vești, lumea din jur parcă se prăbușește. Mintea refuză să accepte. Îți vine să râzi, să crezi că totul e o greșeală. Începi să îți amintești povești despre diagnostice false, despre erori medicale, pentru a-ți găsi o ancoră de speranță. Ne-am spus atunci:
– Nu vom lua în seamă ce spun doctorii. Ne vom ruga și vom aștepta. Băiatul trebuie să se nască, iar apoi vom vedea ce este cu adevărat.

Am început să ne rugăm și să postim. Noi, prietenii noștri, familia extinsă, biserica. Eram convinși că Dumnezeu va lucra. În sufletul meu, nu am crezut nicio clipă că nepotul meu va fi bolnav. Un copil cu dizabilități era, pentru mine, o realitate posibilă în lume, dar una foarte departe de casa noastră.

A venit ziua cea mare. Copilul s-a născut. I s-au făcut investigații amănunțite. Am postit, ne-am rugat și am așteptat cu nerăbdare răspunsul. Undeva, într-un colțișor al minții, exista o umbră de teamă, dar credința era covârșitoare: Dumnezeu avea să întoarcă totul spre bine.

Telefonul a sunat. Iar rezultatul a confirmat cele mai negre previziuni: chistul era acolo, corpul calos lipsea cu desăvârșire iar medicina nu putea oferi nicio soluție: nici ingineria tisulară, nici biomaterialele nu puteau reconstrui ce lipsea.

Timpul, însă, nu așteaptă. Curge, fără să ne ceară voie iar astăzi, Arthur, nepotul nostru, este un băiețel de doi ani și jumătate. Nu vreau să par triumfalist, dar Dumnezeu l-a ținut în viață. Arthur nu este orb. Nu este surd. Nu este lipsit de emoții. Dimpotrivă: toate sentimentele par să vibreze în el cu o forță uluitoare. Îi „șantajează” pe toți din casă cu farmecul lui irezistibil, „cântă” la chitară și la tobe, defilează ca o mică vedetă. Se dezvoltă și reacționează normal pentru vârsta pe care o are.

Medicii spun, în continuare, același lucru: corpul calos lipsește, chistul e acolo. Și totuși, copilul crește, iubește, se exprimă, visează. Părinții lui, mai ales mama, i-au oferit sprijin, dedicare și grijă dincolo de limitele obișnuite. Dar eu cred că Arthur este o minune.

Documentele medicale sunt păstrate cu sfințenie. Ele dovedesc că acest copil este o expresie vie a adevărului: Dumnezeul nostru este Jehovah Rafa – Domnul care vindecă!
Dumnezeul minunilor.

La o investigație recentă, într-un spital din Viena, medicii au observat ceva remarcabil: deși corpul calos lipsește, creierul copilului construiește singur conexiuni alternative. O rețea de punți nevăzute, un pod al vieții. Noi nu mai îndrăzniserăm să credem așa ceva. Dar Dumnezeul nostru poate lucra dincolo de ceea ce credem sau putem să ne imaginăm noi.

Între timp, am devenit bunici pentru a doua oară. În familie a venit și Athena, prima noastră nepoată. În ciuda tuturor încercărilor, copiii noștri au ales să devină părinți din nou.

– Naomi și Gabi, pentru curajul vostru de a mai aduce încă un copil pe lume, în aceste circumstanțe și atât de repede, sunteți eroii noștri! Vă iubim și suntem mândri de voi!

Iar astăzi am rostit în biserică:

• Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească, Athena!
• Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine, Athena!
• Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea, Athena!

Dumnezeu are planurile Sale. Noi nu le înțelegem întotdeauna, dar ne bucurăm de ele. Pentru că știm: voia Lui este bună, plăcută și desăvârșită.

Nicolae Iacob