Sola Scriptura și tradițiile de interpretare
Reforma a adus o nouă paradigmă în ce privește Biblia și autoritatea interpretativă. Prin traduceri, Biblia a fost pusă în mâinile tuturor. Inițial, cele cinci solae au fost trei: Sola Fide, Sola Gratia, Sola Scriptura. Sola Scriptura a fost parte esențială din schimbarea paradigmei. Acest principiu s-a născut într-un context istoric, iar acesta este important. În Biserica Catolică medievală, autoritatea supremă aparținea papei și episcopilor. Nimeni și nimic nu putea contesta autoritatea magisteriumului. În acest context a venit Sola Scriptura ca un fulger care a lovit în autoritatea papală. Din păcate, mulți n-au înțeles acest principiu cum trebuie.
Sola Scriptura, numit și principiul formal al reformei, nu neagă sau aruncă la gunoi istoria interpretării. Tradiția hermeneutică își are rolul ei, unul foarte important. Marii reformatori au înțeles importanța scrierilor patristice și au făcut deseori referire la ele. Epoca de aur a patristicii a fost secolul IV când s-a conturat crezul niceean și s-a purtat disputa pentru natura lui Hristos. Athanasie a avut un rol providențial în tot acest proces. Tot în acest secol au trăit și scris cei trei mari ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz și Ioan Gură de Aur. Aceștia, cât și mulți alții, au făcut apel la Scriptură pentru a contura unele dintre cele mai grele doctrine. Istoria Bisericii este legată de interpretarea Scripturilor. Nimeni nu poate spune că citește și studiază Biblia într-un vid hermeneutic. Suntem, fără să realizăm, influențați de o istorie a interpretării. Iar această istorie a interpretării poate fi numită tradiție. Înseamnă că tradiția hermeneutică este rea? Nicidecum. Avem nevoie de ea. Principiul sola Scriptura, probabil spre surprinderea unora, nu înseamnă că fiecare trebuie să reinventeze „roata” doctrinei când citește Biblia singur. Tradiția de interpretare oferă și multe binecuvântări. Sola Scriptura nu anulează tradiția hermeneutică, nu o aruncă la gunoi. Luther și Calvin au înțeles importanța scrierilor patristice, de exemplu, și deseori le-au citat. Autoritatea pastorală nu a fost nici ea aruncată la gunoi, cei doi au scris, predicat și păstorit. Îndrăznesc să spun că o formulare mai potrivită ar fi fost prima Scriptura, dar 500 de ani de tradiție nu mai pot fi schimbați
Sola Scriptura este principiul fără de care reforma n-ar fi fost posibilă. Acesta mă duce cu gândul la filmul „cartea lui Eli.” O apocalipsă distruge tot Pământul și doar câțiva oameni supraviețuiesc. Eli este gardianul unei cărți misterioase pe care trebuie să o ducă într-un loc sigur. Pe parcursul acțiunii aflăm că acea carte este Biblia, iar misiunea lui Eli este să țină în viață ultima copie a Scripturii. Într-un astfel de scenariu, toate cărțile scrise pentru a interpreta Biblia dispar. Tot ceea ce rămâne este sursa primară. Dar chiar dacă toată tradiția hermeneutică ar dispărea și creștinii ar trebui să interpreteze de la zero, generații întregi care vor fi studiind Biblia vor ajunge la aceleași concluzii doctrinare cu privire la Trinitate, natura Mântuitorului și celelalte doctrine esențiale articulate de către părinții Bisericii. Desigur, drumul va fi la fel de anevoios după cum vedem în istoria Bisericii, dar în cele din urmă concluziile hermeneutice în doctrinele esențiale vor fi aceleași. Interpretul, călăuzit de Duhul Sfânt și folosindu-și logica dată de Domnul, va ajunge în cele din urmă la intenția autorului divin și uman. Cam așa îmi imaginez principiul Sola Scriptura într-un scenariu apocaliptic.
Există și alte forme de autoritate, dar nicio altă autoritate nu poate fi superioară Bibliei. Asta este ce proclamă principiul Sola Scriptura. Au existat și vor exista abuzuri fără doar și poate, însă autoritatea Scripturii trebuie pusă deasupra tuturor celorlalte surse de autoritate. Doar sub acest principiu poate exista chemarea continuă la reformă: ecclesia semper reformanda est.
