Viața unui păstor: între nuntă și înmormântare

Astăzi am trăit din nou paradoxul vieții mele.

Dimineață – nuntă. Zâmbete. Speranță. Două mâini unite la altar.

După-amiază – înmormântare. Lacrimi. Durere. O despărțire fără răspuns.

Cum poate aceeași inimă să bată în două ritmuri atât de diferite?

Cum pot aceleași buze să binecuvânteze și să aline?

Cum pot aceleași mâini să lege cununi și să presare țărână?

Oboseala mă apasă. Nu doar fizic. Ci lăuntric.

Trăiesc între bucurie și durere.

Între aprecieri și suspine.

Între altar și acasă.

Uneori vin acuzații nefondate. Grele. Nedrepte. Alteori vine bucuria slujirii, care vindecă tot.

E o luptă. O tensiune. O cruce.

Dar… în mijlocul tuturor contrastelor Îl găsesc pe Hristos.

El este și în legământul mirilor.

Și în tăcerea cimitirului.

El dă sens oboselii. El aduce odihna.

Viața mea? O singură mărturie:

Onorez pe Domnul.

Ostenesc pentru sfinți.

Și merg mai departe.

Dar vă mărturisesc cu inima descoperită:

Avem nevoie de voi. De rugăciunile voastre. Păstorii nu sunt de fier.

Sunt oameni.

Obosiți. Uneori zdrobiți. Dar ridicați de har. De aceea vă rog:

Purtați-ne în rugăciune.

Ca să putem sluji, chiar și între nuntă și înmormântare. Chiar și între viață și moarte.

Cu dragoste, drd. Ciprian Bârsan