Nu știți că o căpetenie, un om mare a căzut astăzi în Israel?
Nu știți că o căpetenie, un om mare a căzut astăzi în Israel?”
(2 Samuel 3:38)
De ieri, 1 mai 2026, lumea pare că a pierdut din greutate…
Ca și cum o lumină s-ar fi retras din ea, iar cerul, înduioșat, s-ar fi aplecat mai aproape de pământ. Și totuși, pământul a rămas mai gol, mai tăcut, mai sărac. S-a stins dintre noi un om, dar nu orice om, ci o făclie vie în întuneric, o inimă care ardea fără să se mistuie, un glas care nu obosea să cheme sufletele spre întoarcere, spre adevăr, spre viață. A plecat Acasă…nu în depărtare, ci în împlinire, la Cel pe care L-a iubit mai mult decât propria suflare, la Domnul pe care L-a slujit cu o pasiune curată, statornică, neîntreruptă, ca o flacără care nu cunoaște stingere. Îl vom mai căuta, poate, în adâncul amintirilor, în strângerea aceea de mână fermă, dar plină de căldură, în zâmbetul care nu judeca, ci vindeca, în privirea senină, purtătoare de pace,
acea pace pe care nu o înveți din lume, ci o primești, în taină, de sus. Și parcă încă îi auzim glasul, nu ca pe o amintire, ci ca pe o prezență vie, rostind peste suflete binecuvântare: „Dumnezeu să te binecuvânteze!” A fost dintre aceia rari, pe care timpul nu-i poate risipi, a fost o stâncă în mijlocul furtunilor, un veghetor neclintit la porțile conștiinței,
un om pentru care pocăința nu era doar cuvânt, ci cale trăită, foc lăuntric, un mod de viață. Astăzi, tăcerea vorbește mai adânc decât orice cuvânt…iar dorul se așază peste inimă ca o rugăciune nerostită.
Dar, dincolo de această tăcere, cerul, cu siguranță, i-a rostit numele cu bucurie. Acum, când s-a înălțat spre lumină, lipsa lui lasă în noi un gol adânc dar nu un gol fără sens, ci unul care ne cheamă, ne trezește, ne împinge înainte. Mai mult ca oricând, vom păși cu râvnă pe drumul arătat de el, vom lupta cu mai mult zel pentru acea cetate eternă despre care ne-a vorbit cu atâta foc, ca nu doar să o visăm, ci să o moștenim. Până la marea și eterna reîntâlnire, nu rostim un adio, ci un „la revedere” încărcat de nădejde, căci despărțirea aceasta nu este sfârșit, ci doar o trecere. Dumnezeu să-l odihnească în lumina Sa cea plină de viață și să ne dăruiască nouă puterea de a urma credința, jertfa și dragostea pe care le-a trăit.
La revedere, frate Beni Zagrean,
preaiubitul meu pastor…ne vom întâlni pe plaiurile cerești.Te voi purta mereu în suflet.
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința.
De acum mă așteaptă cununa, neprihănirii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept.
Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”
(2 Timotei 4:7–8)
Ovidiu Munteanu (Otto)
