Mergeam, cum spre Emaus cei doi, odată, singuri,

„Mergeam, cum spre Emaus cei doi, odată, singuri,
Transfigurați de Taina-Nvierii amândoi,
-tot soarele-nserării se prelingea prin crânguri,
Ne-mbrățișa ființa și se topea pe noi.

A noastre umbre-alături mergeau plutind pe rouă…
-am tresărit deodată privindu-le-amândoi:
O Umbră luminoasă mergea-ntre- a-noastre două,
Pășea cu noi alături și Se oprea cu noi.

…În umbră și-n lumină ne-am prăbușit deodată:
Eram în cer și cerul era în amândoi!
-Când ne-am trezit, pe lună, era târziu…și toată
Lumina de pe lume se adunase-n noi!”

(T. D.)