În vasul meu

În vasul meu, plăpând, de lut,
a apărut o zgură;
Și jos, mai bine de-am privit, văzut-am și-o fisură.

Și am văzut cu-ngrijorare,
că și la gură e ciobit,
Și tot ce-am adunat în vreme, încet , încet s-a risipit.

Și parcă nu era destul că vasul era fisurat,
Într-o zi din neveghere, pe drum căzut-a și s-a spart.

Și am văzut cu întristare,
cum vasul meu, plăpând, de lut,
Alunecând preț de o clipă,
în grabă țăndări s-a făcut.

M-am aplecat jos în țărână,
s-adun în palmă ciob cu ciob
Și în cumplita-mi neputință,
nu m-am văzut stăpân; ci rob.

Un rob plângând acolo-n zdrențe, și-un vas frumos, curat, măreț
Împrăștiat în mii de cioburi…
pierdut-am ce-am avut de preț.

Cum aș putea s-adun degrabă, când vânturi vin și bat mereu ?
Aruncă praf, îngroapă cioburi,
să le adun- e tare greu.

Dar într-o zi, în praf cu mine, s-a aplecat un Călător,
Și am privit pentru o clipă, în ochii Lui, străpunși de dor.

Din ochii Lui senini și sinceri, ce mă priveau cu îndurare
Simțeam cum mă inundă viața, primit-am pace și iertare.

Și cu palma Lui străpunsă, adunat-a ciob cu ciob.
Mi-a spus: te vreau un vas de cinste, niciodată să fi rob.

Și cu lutul de pe roată, a început ca să lipească
Țăndările adunate, au prins iar să strălucească.

Și l-a pus apoi pe roată și cu drag l-a prelucrat;
Dintr-un pumn de praf și cioburi, a ieșit un vas curat.

Mai apoi, porni cuptorul, ca să ardă orice zgură;
În el să pună untdelemnul, să nu aibe vreo fisură.

Și vasul ars cu-atâta grijă, ajunse iar un vas de cinste
Purtând cu grijă, untdelemnul, umplut acum de lucruri sfinte.

Am privit către Străinul, care îmi aduse harul
Cine ești? – am spus în șoaptă…a răspuns: Eu sunt Olarul !
Dana Balog .