„Cum se spune corect: Paște sau Paști?”
„Cum se spune corect: Paște sau Paști?”, ne întreabă dilematic titlul unui articol publicat online. În interiorul articolului găsim dezlegarea: „Biserica recomandă utilizarea formei Paști, așa cum se regăsește atât în Sfânta Scriptură, în Cartea de învățătură a diaconului Coresi din 1581, în Noul Testament din 1648, cât și în Dicționarul religios, publicat în 1994 de către Ion M. Stoian.”
Trec peste faptul că dintre tipăriturile lui Coresi e aleasă tocmai Cazania II (tipăritură târzie). Autorii ar fi putut da ca argument Tetraevanghelul coresian, Apostolul (Fapte + Epistole) sau Cazania I (1567). În aceasta din urmă avem destule pericope biblice care conțin termenul „paști”. De ex., evanghelia din Joia Mare începe cu textul mateian în care Isus le spune ucenicilor: „Știți că după a doua zi Paștile vor fi și Fiiul Omenesc pridădit (=predat) va fi spre răstignire”.
E cel puțin straniu că în versiunile românești timpurii ale textelor biblice (care vorbesc întotdeauna despre Paștele iudaic!) se folosește forma de plural, care pare să fi apărut în context creștin. Traducătorii biblici par să fi aplicat în mod reflex o denumire creștină peste un context care este de fapt iudaic. Astfel de suprapuneri paradoxale sunt curente în versiunile timpurii, unde întâlnim asocieri de tipul „beseareca a marei dumnezeiasei Diianii”. Neștiind la ce altă formulă să apeleze pentru a denumi „templul zeiței Artemis”, traducătorii se mulțumesc să folosească termenul „besearecă” (care pentru noi are conotații eminamente creștine).
Și acum să vedem argumentul biblic.
Numele ebraic al sărbătorii este pesaḥ (sg.). În greacă termenul a intrat tot ca formă de singular: πάσχα, folosit fie pentru sărbătoarea propriu-zisă, fie pentru animalul sacrificat de Paște. Isus le spune ucenicilor ἐπιθυμίᾳ ἐπεθύμησα τοῦτο τὸ πάσχα φαγεῖν μεθ᾽ ὑμῶν πρὸ τοῦ με παθεῖν (Lc. 22:15): „Am dorit mult să mănânc Paștele acesta (i.e. masa pascală) cu voi înainte de patima mea”.
La Coresi (Tetraevanghel, 1561) găsim pluralul „aceste paști”, ceea ce, cum spuneam, reflectă utilizarea creștină a termenului. În NT EDCR (Cornilescu revizuit) s-a renunțat la plural din motive evidente: nu putem folosi o denumire „creștină” (pluralul) când descriem contextul iudaic din primul secol.
(Oricât de șocant ar fi pentru o samă de români, Isus și ucenicii nu serbau Paștele cu pască și ouă roșii, ci conform Torei; vezi Exod 12. Pentru „dacii liberi” ar trebui precizat că primul Paște nu s-a prăznuit la Fălticeni).
La Coresi în Apostol găsești însă ciudățenii de genul „Și amu paștile noastre derept noi tăiat fu Hristos”. În mod remarcabil, întâlnim o formă de plural acolo unde textul grec zice: τὸ πάσχα ἡμῶν ἐτύθη Χριστός „mielul nostru de Paște a fost jertfit – Hristos” (1 Cor. 5:7).
În limba greacă, pluralizarea lui πάσχα s-a produs în epoca patristică. Într-un papirus grecesc din sec. IV autorul îi scrie mătușii sale: „Află, doamna mea, că la Paști (ἀπὸ τῶν Πάσχων) s-a prăpădit mama mea, sora ta”.
Putem lua exemple și din scrierile unor Părinți bisericești. Mă opresc doar la Epiphanius al Salaminei. În Panarion, ereziologul spune despre Filon că a vizitat „mănăstirile” eseniene de la Mareotis în zilele Paștilor (ἐν ἡμέραις τῶν Πάσχων) și că a văzut stilul lor de viață. Unii reușeau să ajuneze pe toată durata săptămânii sfinte a Paștilor (ἑβδομάδα τὴν ἁγίαν τῶν Πάσχων), în vreme ce alții mâncau tot a doua zi, iar alții ajunau până seara.
P.S. Că Filon ar fi văzut la Mareotis niște „creștini” e de domeniul fanteziei. Totuși, olecuțâcă mai „pedepsit” în treburi filologhicești decât părintele Calistrat, Epiphanius zice în același context că numele „Isus” în limba ebraică înseamnă „vindecător” (θεραπευτής), adică „medic” (ἰατρός) sau „mântuitor” (σωτήρ). Nu e chiar „pe felie”, dar relativ aproape, fiindcă Yeșuˁa (numele lui Isus în ebraică) sună precum cuvântul ebraic pentru „mântuire”.
