CÂND STRECURĂM ȚÂNȚARUL ȘI ÎNGHIȚIM CĂMILA

Am ascultat cândva o întâmplare care mi s-a părut deopotrivă amuzantă și dureroasă:
O tânără credincioasă a căzut într-un păcat de imoralitate cu un tânăr dintr-o altă denominație creștină. Dorind să îndrepte lucrurile, cei doi au hotărât să se căsătorească. Însă, în momentul în care s-a discutat despre oficierea căsătoriei, tânăra a insistat cu fermitate ca aceasta să aibă loc doar în ritul confesiunii din care făcea ea parte. Motivația ei a fost: „Eu nu renunț la credința mea.”

Nu poți să nu observi contrastul. Credința fusese abandonată atunci când a fost vorba de ascultarea de Dumnezeu, dar era apărată cu toată hotărârea când discuția ajunsese la forma ceremoniei.

Mi-am amintit imediat de cuvintele Domnului Isus: „Strecurați țânțarul și înghițiți cămila.”

Nu este oare aceasta una dintre marile ispite ale credincioșilor? Să apărăm cu pasiune lucrurile secundare dar să fim neglijenți tocmai acolo unde Dumnezeu așteaptă ascultare.

Desigur, învățătura sănătoasă trebuie păstrată. Credința trebuie apărată. Dar prima și cea mai puternică apărare a credinței nu este argumentul, ci mărturia unei vieți curate.

O viață trăită în sfințenie vorbește mai convingător decât multe dezbateri. Integritatea, curăția, dragostea și ascultarea dau greutate cuvintelor noastre și fac Evanghelia credibilă înaintea oamenilor.

Poate că fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm: ce apăr cu mai multă grijă? Tradiția mea sau umblarea mea cu Dumnezeu?
Credința se păstrează nu doar prin ceea ce mărturisim cu buzele, ci mai ales prin ceea ce trăim în fiecare zi.

Nu cumva uneori ne luptăm să păstrăm forma credinței, în timp ce pierdem tocmai puterea ei?”

Nelu Filip