Când păstorii tac și lupii predică.
Observ un atac tot mai concertat și mai coordonat din partea unor păstori ai bisericilor emergente împotriva celor care au curajul să își ridice vocile împotriva ereziilor și a distorsionărilor Evangheliei.
Nu contează cât de clar vorbești, cât de biblic argumentezi sau cât de mult plângi pentru turmă, vei fi imediat catalogat: „lipsit de dragoste”, „becalizat”, „dogmatic”, „habotnic”.
Scopul lor este limpede: să demonstreze că a vorbi public împotriva erorilor credinței este un act lipsit de dragoste. Că adevărata dragoste ar tăcea, ar zâmbi și ar evita confruntarea. Că un creștin matur „nu face valuri”. În final, vor să convingă lumea că modelul de iubire autentică sunt ei, cei care tac.
Dar nu orice tăcere este sfântă. Uneori, tăcerea e o trădare.
Pastorul care își iubește oițele nu le lasă în voia lupilor doar ca să-și păstreze reputația. El aleargă după lup, oriunde ar fi, în pădure sau pe internet, pe câmp sau pe social media, căci dragostea pastorală nu e un sentiment dulce, ci o sabie veghetoare.
Acești oameni nu arată dragoste pentru oițe, ci pentru brandul personal. Nu slujesc turma, ci imaginea. Sunt gata să se asocieze cu oricine doar ca să fie bine văzuți, doar ca numele lor să rămână în topul „liderilor relevanți”. Dar relevanța fără sfințenie e doar un machiaj al falimentului spiritual.
Când apologetica încetează să mai fie o preocupare pentru biserica ta, iar în locul ei ridici serile de „închinare” pline de emoție și distracțiile menite să întrețină entuziasmul copiilor tăi spirituali, nu dovedești dragoste pentru credința creștină, ci lepădarea ei. Ai schimbat Adevărul pentru aplauze, Evanghelia pentru spectacol, convingerea pentru imagine.
Te îngrijești mai mult să fii plăcut oamenilor decât să fii credincios Cuvântului. Îți pasă mai mult de cum pari în afară decât de ceea ce ești înaintea lui Dumnezeu. În loc să hrănești turma cu hrană tare, le dai frișcă dulce, și îi numești „binecuvântați” în timp ce se îngrașă din lucruri care nu satură.
Și când ți se spune adevărul, grăbești să pui etichete: „fundamentalist”, „sectar”, „critic”, ca să nu fii silit să privești în oglinda conștiinței tale. Dar acea oglindă, dacă ai avea curajul s-o ridici, ți-ar arăta nu un păstor, ci un actor; nu un slujitor al Cuvântului, ci un regizor al mulțimilor.
Ai uitat că turma nu se conduce prin carismă, ci prin cruce. Că dragostea adevărată nu e o emoție difuză, ci o credincioșie adâncă față de Adevăr. Că cel ce caută aplauzele lumii, își pierde glasul înaintea tronului.
Întoarce-te, dar, la Scriptură, și lasă spectacolul. Adu iarăși la amvon focul rațiunii sfinte și al doctrinei curate. Învață poporul să gândească biblic, nu doar să simtă religios.
Mai bine o biserică mică, trează și fidelă, decât o mulțime veselă care merge spre prăpastie pe melodia „iubirii” superficiale.
