Când adevărul cere fermitate
Sunt adeptul tactului în orice discuție și în orice discurs, fie în spațiul laic, fie în mediul religios și, cu atât mai mult, acolo unde Hristos nu este cunoscut. Creștinul nu este chemat să fie certăreț, arogant sau provocator. Suntem chemați să spunem adevărul în dragoste, cu înțelepciune, respect și discernământ.
Trebuie să facem tot ce ține de noi pentru ca atitudinea noastră să nu devină o piedică în calea Evangheliei. Dar există o distincție esențială: una este să nu ofensăm prin caracterul, mândria sau lipsa noastră de tact și cu totul alta este să încercăm să facem Evanghelia însăși neofensatoare.
Ideea că Evanghelia nu trebuie să ofenseze niciodată pe nimeni este nebiblică.
Evanghelia este vestea harului lui Dumnezeu, dar acest har începe prin confruntarea omului cu adevărul despre păcatul său. Crucea mântuiește, dar crucea și scandalizează. Pavel vorbește despre „pricina de poticnire a crucii” (Galateni 5:11), iar în 1 Corinteni 1:23 spune limpede că Hristos cel răstignit este „pentru iudei, o pricină de poticnire”.
Adevărul nu trebuie făcut ofensator prin răutate, dar nici nu trebuie diluat de teama că va ofensa.
Ioan Botezătorul, văzându-i pe farisei și pe saduchei venind la botez, le spune direct:
„Pui de năpârci! Cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?”
(Matei 3:7)
Domnul Isus Însuși folosește un limbaj extrem de ferm împotriva ipocriziei religioase:
„Șerpi, pui de năpârci! Cum veți scăpa de pedeapsa gheenei?”
(Matei 23:33)
Pavel, confruntându-l pe Elima, vrăjitorul care încerca să-l abată pe dregător de la credință, îi spune:
„Om plin de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri…”
(Faptele Apostolilor 13:10)
Iar Petru nu cosmetizează responsabilitatea celor cărora le predică. În ziua Cincizecimii le spune: „…voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege.”
(Faptele Apostolilor 2:23)
Aceste texte ne arată ceva ce creștinismul contemporan riscă uneori să uite: dragostea și fermitatea nu sunt dușmani. Adevărul și dragostea nu se exclud.
Există momente când dragostea șoptește, dar există și momente când dragostea trebuie să strige adevărul.
Pavel însuși l-a confruntat public pe Petru atunci când comportamentul acestuia amenința claritatea Evangheliei. El spune:
„M-am împotrivit lui în față, căci era de osândit.” (Galateni 2:11)
De ce o asemenea fermitate? Pentru că problema nu mai era una de preferință personală, temperament sau stil. Pavel spune că ei „nu umblau drept după adevărul Evangheliei” (Galateni 2:14).
Când adevărul Evangheliei este pus în joc, tăcerea nu mai este întotdeauna virtute, iar diplomația nu trebuie să devină compromis.
Și marii reformatori au folosit uneori un limbaj extrem de dur atunci când au considerat că însăși Evanghelia era denaturată. Martin Luther, de pildă, a ajuns la formulări foarte aspre la adresa papalității.
De exemplu, Luther ajunge să spună despre papă, în esență: „Înainte îl numeam pe papă vicarul lui Hristos; acum spun că este adversarul lui Hristos și apostolul diavolului.”
Nu înseamnă că fiecare expresie polemică a reformatorilor trebuie copiată sau justificată. Scriptura, nu temperamentul reformatorilor, rămâne standardul nostru. Dar istoria Reformei ne amintește că marile confruntări doctrinare nu au fost purtate întotdeauna într-un limbaj comod.
De aceea, nu susțin duritatea ca stil de viață și nici agresivitatea ca metodă de evanghelizare. Dar refuz și cealaltă extremă: un creștinism atât de preocupat să nu deranjeze pe nimeni, încât ajunge să nu mai spună limpede nimic.
Uneori, fidelitatea față de Hristos cere fermitate. Iar aici ajung la adevărul care nu poate fi negociat: Numai Isus Hristos mântuiește și numai Lui trebuie să ne închinăm.
Dacă acest adevăr ne deranjează, problema nu este exclusivitatea Evangheliei, ci raportarea noastră la ea.
Scriptura nu spune că Hristos este una dintre căile spre Dumnezeu. Isus spune:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
(Ioan 14:6)
Petru declară:
„În nimeni altul nu este mântuirea: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.”
(Faptele Apostolilor 4:12)
Niciun sfânt, oricât de respectat ar fi, nu poate lua locul lui Hristos. Nicio personalitate religioasă nu poate deveni un al doilea mijlocitor al mântuirii. Cinstea acordată oamenilor nu trebuie să umbrească slava care Îi aparține lui Dumnezeu.
Mă îngrijorează profund orice formă de religiozitate în care un sfânt ajunge, în practica și devoțiunea oamenilor, să fie mai prezent, mai invocat sau mai căutat decât Însuși Isus Hristos.
Pentru creștin, Hristos este mai presus de orice sfânt, de orice tradiție, de orice instituție, de orice reformator și de orice predicator.
El este Fiul lui Dumnezeu. El a murit pentru păcatele noastre. El a înviat dintre cei morți.
El este Domnul. El este Mijlocitorul. El este Mântuitorul.
Respectul față de oameni nu trebuie să devină niciodată închinarea care Îi aparține lui Dumnezeu.
De aceea, da, să avem tact. Să avem bunătate. Să avem răbdare. Să vorbim cu respect și dragoste. Dar să nu sacrificăm adevărul pe altarul politeții.
Dacă putem spune adevărul cu blândețe, să-l spunem cu blândețe.
Dacă trebuie spus cu fermitate, să-l spunem cu fermitate.
Dar indiferent de reacția oamenilor, să nu schimbăm adevărul pentru a-l face acceptabil.
Pentru că Evanghelia nu ne-a fost încredințată ca să o facem confortabilă, ci ca să o proclamăm cu credincioșie: Isus Hristos este Domnul și numai în El este mântuirea.
Sola Scriptura — numai Scriptura este autoritatea supremă în materie de credință și doctrină.
Sola Gratia — mântuirea este numai prin har.
Sola Fide — îndreptățirea este numai prin credință.
Solus Christus — mântuirea este numai prin Hristos.
Soli Deo Gloria — numai lui Dumnezeu I se cuvine toată slava.
Altfel spus, fie ca Domnul să facă astfel încât, prin această dezbatere publică, Adevărul Evangheliei să triumfe, iar Hristos să fie propovăduit și înălțat mai presus de toate.
