DUMNEZEU LUCREAZĂ PRIN VASE DE LUT
Prima menționare a unui proroc în Scriptură ne învață mai mult decât am fi tentați să credem
În articolul anterior am susținut că una dintre erorile de fond ale criticii formulate împotriva continuaționismului este aceea că definește prorocia Bisericii aproape exclusiv prin modelul profeților canonici ai Vechiului Testament. Am încercat să arăt că, dacă dorim să înțelegem cum funcționează darul prorociei în Biserica lui Cristos, trebuie să pornim de la învățătura apostolului Pavel, cel care explică viața și slujirea Bisericii, nu doar de la exemplele profeților din vechiul legământ.
Totuși, înainte de a analiza textele din Noul Testament referitoare la prorocie, cred că este important să observăm un principiu care străbate întreaga Scriptură și care ne ajută să înțelegem felul în care Dumnezeu lucrează prin oamenii pe care îi cheamă. Este un principiu atât de simplu, încât tocmai de aceea este ușor trecut cu vederea: Dumnezeu Își împlinește lucrarea prin oameni care rămân oameni.
Prima menționare a cuvântului „proroc” în Biblie este, din acest punct de vedere, deosebit de semnificativă. În Geneza 20:7, Dumnezeu îi spune lui Abimelec despre Avraam: „Dă înapoi nevasta omului acestuia, căci este proroc.” Este prima dată când Scriptura folosește acest termen și, în mod surprinzător, nu o face într-un moment de biruință spirituală, ci într-unul dintre cele mai dureroase episoade din viața patriarhului.
Avraam ajunsese în Gherar și, cuprins de teamă, a ascuns faptul că Sara era soția lui, prezentând-o drept sora sa. Din cauza fricii, a ales compromisul în locul încrederii depline în Dumnezeu. Gestul lui l-a expus pe Abimelec unei situații grave și a făcut necesară intervenția directă a lui Dumnezeu. Tocmai atunci, când Avraam nu oferă imaginea unui om aflat la înălțimea chemării sale, Dumnezeu îl numește „proroc”.
Acest detaliu spune ceva esențial despre felul în care Dumnezeu lucrează. Dumnezeu nu minimalizează păcatul lui Avraam și nici nu îl aprobă. El îl confruntă și îl disciplinează. Dar nici nu îi retrage chemarea. Slăbiciunea omului nu anulează alegerea lui Dumnezeu, iar imperfecțiunea instrumentului nu împiedică împlinirea planului divin.
Același principiu se regăsește în întreaga istorie biblică. Moise conduce poporul lui Dumnezeu, dar greșește la Meriba. Ilie este omul prin care Dumnezeu coboară foc din cer, dar ajunge apoi copleșit de descurajare. Iona primește o chemare autentică, însă încearcă să fugă de ea. Petru Îl mărturisește pe Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu și, mai târziu, trebuie mustrat de Pavel pentru comportamentul său de la Antiohia. Scriptura nu ascunde niciodată limitele acestor oameni, tocmai pentru că scopul ei nu este să ne impresioneze cu măreția slujitorilor, ci să ne arate credincioșia lui Dumnezeu.
Această perspectivă este sintetizată magistral de apostolul Pavel atunci când spune: „Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi înșine” (2 Corinteni 4:7).
Imaginea este extraordinară. Comoara este desăvârșită, însă vasul care o poartă rămâne unul de lut. Puterea este a lui Dumnezeu, nu a omului. Dumnezeu nu-Și glorifică slujitorii făcându-i infailibili, ci Se glorifică pe Sine lucrând prin oameni care depind în fiecare zi de harul Lui.
Acesta este, de fapt, principiul tuturor slujirilor din Biserică. Păstorii, învățătorii, evangheliștii și misionarii sunt oameni prin care Dumnezeu lucrează, fără ca prin aceasta să înceteze a fi oameni. Ei cresc în înțelegerea Scripturii, se maturizează, își recunosc greșelile și, uneori, au nevoie de îndreptare din partea altor credincioși. Nimeni nu consideră că aceste limite dovedesc inexistența chemării lor.
Și atunci apare întrebarea firească: de ce tocmai prorocului i se aplică un criteriu diferit? De ce numai în cazul acestui dar se presupune că Dumnezeu ar suspenda complet condiția umană a celui pe care îl folosește?
Desigur, nimeni dintre penticostalii serioși nu afirmă că Dumnezeu vorbește neclar sau greșit. Problema nu este la Dumnezeu, ci la felul în care El a ales să lucreze în istorie.
Dumnezeu transmite comoara Sa prin vase de lut. El nu transformă oamenii în ființe desăvârșite înainte de a-i folosi, ci îi folosește pentru ca, prin această lucrare, să-i transforme.
Tocmai de aceea, apostolul Pavel nu opune niciodată lucrarea Duhului Sfânt discernământului Bisericii. El poruncește, în același timp: „Nu disprețuiți prorociile” și „Cercetați toate lucrurile; păstrați ce este bun.” Aceste două îndemnuri nu se contrazic, ci se completează. Dumnezeu continuă să vorbească Bisericii Sale, iar Biserica are responsabilitatea de a primi cu recunoștință ceea ce vine de la Dumnezeu și de a cerceta cu maturitate orice manifestare spirituală a oamenilor.
