Dumnezeu nu m-a umilit. Dumnezeu m-a smerit.

Au fost momente în care m-au umilit profesorii, iar eu am răspuns cu obrăznicie.

Au fost clipe în care am fost ironizat de cei din jur, iar în loc să tac, am lovit și eu cu vorbele. Mai ales când aveam „galerie”, am confundat curajul cu mândria și imaturitatea cu puterea.

Privind în urmă, înțeleg că nu reacțiile celorlalți m-au definit, ci propriile mele răspunsuri.

Apoi Dumnezeu a început să lucreze în inima mea.

Nu pentru a mă distruge, ci pentru a mă smeri.

Nu pentru a mă condamna, ci pentru a mă forma.

În zdrobire am învățat să rostesc un cuvânt pe care înainte îl spuneam greu:

„Mulțumesc, Doamne!”

Astăzi înțeleg că:

• orice SUFERINȚĂ îngăduită de Dumnezeu are un scop;
• orice SMERIRE lucrează la caracter;
• orice ȘLEFUIRE pregătește sufletul pentru o lucrare mai mare;
• orice SINCERITATE înaintea lui Dumnezeu deschide drumul restaurării.

Nu L-am înțeles întotdeauna pe Dumnezeu. Au fost întrebări fără răspuns și lacrimi fără explicații. Dar timpul mi-a arătat că Dumnezeu nu irosește nicio încercare.

El nu zdrobește ca să distrugă, ci ca să îndepărteze mândria, să curățească inima și să ne facă tot mai asemănători cu Hristos.

Uneori, cea mai mare binecuvântare nu este să fii scutit de cuptor, ci să-L întâlnești pe Dumnezeu în mijlocul lui.

Cu dragoste,
drd. Ciprian Bârsan