„Vrem spitale, nu catedrale”?
Ba vrem suflete întregi și comunități sănătoase. Iar biserica face mai mult pentru sănătatea mintală decât vocile progresiste isterizate pe Facebook, Insta și Tik Tok.
De ani de zile, un refren ieftin, sloganistic, repetat cu obstinație de diverse grupări progresiste, se strigă pe rețele și la proteste: „Vrem spitale, nu catedrale!”. E tipul de lozincă superficială, scrisă pentru like-uri și furii de moment, care ignoră complet o realitate pe care civilizațiile mature au înțeles-o de mii de ani: sănătatea omului nu se reduce la tratamente farmacologice, RMN-uri și clinici private, ci include o dimensiune spirituală și comunitară esențială.
În SUA, tocmai în țara pe care pro-europeniștii de serviciu o invocă obsesiv ca model, bisericile nu sunt doar lăcașuri de cult, ci adevărate bastioane în lupta cu bolile psihice. În ultimii ani, studiile făcute de marile institute de cercetare sociologică și psihiatrică americane arată clar: participarea activă la viața religioasă reduce riscul de depresie, anxietate și suicid. Da, exact acele boli de care suferă generația „fără Dumnezeu, dar cu Netflix”, crescută în bula nihilistă a internetului.
Un studiu publicat în JAMA Psychiatry arăta că participarea regulată la servicii religioase este asociată cu o reducere de 84% a riscului de suicid în rândul tinerilor. Alte cercetări indică o reducere cu până la 30% a riscului de depresie în rândul celor implicați activ în comunități de credință.
În plus, în pandemie, când sistemele de sănătate mintală au clacat, cine a fost pe baricade? Bisericile. Nu ONG-urile woke de pe fonduri guvernamentale, nu influencerițele care fac live-uri cu lacrimi pe obraz, ci preoții și pastorii, care au ținut comunitățile unite, au prevenit sinucideri și colapsuri nervoase în sate, cartiere și familii.
În SUA, ( în România nu avem studii sau nu am găsit eu) conform Axios, 88% dintre respondenți considerau că biserica ar trebui să se implice în sănătatea mintală, iar realitatea de pe teren confirmă asta zilnic.
Dar la noi se strigă „vrem spitale, nu catedrale”. Nimeni nu e împotriva construirii de spitale. Problema e că sloganul e mincinos și manipulator, sugerând că un lucru îl exclude pe celălalt. De parcă fondurile folosite la construcția de bisericii, ar fi putut finanța spitale, când ele provin din alte bugete sau donații private. E o retorică gândită să culpabilizeze credința și să decredibilizeze biserica, nu să construiască spitale.
Ipocrizia e și mai mare când fix aceia care strigă împotriva catedralelor uită să se indigneze că România nu are încă niciun spital regional nou, deși banii europeni au fost disponibili. Dar nu s-au construit, nu din cauza bisericii, ci din cauza incompetenței politicienilor favoriți ai acestor sloganuri de mahala digitală.
În loc să demonizăm bisericile, poate că ar fi momentul să acceptăm că ele fac ceea ce sistemul public eșuează: țin comunități întregi în echilibru psihic, oferă refugiu în criză, previn drame personale, iar spiritualitatea — indiferent de forma ei — rămâne unul dintre cei mai buni factori de protecție împotriva dezechilibrelor mintale.
Dezbaterea nu e despre spitale sau catedrale. E despre oameni. Iar omul nu e doar carne de spital, ci și suflet de biserică.
P.S. Pentru “prieteni” las mai jos și linkurile cu studii și articole serioase.
https://jamanetwork.com/journals/jamapsychiatry/fullarticle/2765488
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/27367927/
Foto 1: de pe la mitingurile iubitorilor de blugi și banane
Foto 2: Cea mai mare zona Art Nouveau din Europa. Patrimoniul mondial Unesco (1997). Spitalul Santa Creu și Sant Pau. Barcelona. – complex spitalicesc construit de biserică.
