Trenul vieții

Trenul vieții
Autor: Traian Dorz

Un lung tren ne pare viața.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit și când.

Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt stații!
Lungi, de nu se mai sfârșesc
Și în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri
Însetați după plăceri!

Mulți copii voioși se urcă.
Câți în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist și frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm și noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEȘNICIEI:
Am trăit și n-am știut.

🖊️ Versurile lui Traian Dorz sunt o respirație adâncă din sufletul unui om care a înțeles durerea, credința, trecerea și veșnicia. Poezia sa, profund spiritualizată, se ridică deasupra lumii materiale, ca o rugă înălțată din temnițele suferinței, din încercările vieții și din tăcerea unor vremuri în care cuvintele erau adesea interzise. Dorz scrie cu o simplitate care străpunge și cu o sinceritate care transformă fiecare vers într-o lumină pentru sufletul cititorului.
Fiecare poem al său e o fereastră deschisă către cer, dar și o oglindă în care ni se reflectă fragilitatea. „Trenul vieții” nu e doar o metaforă — e un semnal de trezire. Ne regăsim în vagoanele sale, purtați de timp, oprind în scurte halte de bucurie și stații lungi de durere. Dorz ne amintește, cu o blândețe sfâșietoare, că fericirea e trecătoare, suferința e parte din drumul nostru, iar VEȘNICIA ne așteaptă — fie că suntem pregătiți sau nu.
Traian Dorz a transformat suferința personală în lumină pentru ceilalți. A scris din întuneric, dar cu o credință care luminează peste veacuri. Moștenirea sa poetică este una vie — e hrană pentru inimile obosite, e ancoră pentru sufletele rătăcite, e dovada că poezia poate fi rugăciune.

Text preluat