Sărbătoarea mulțumirii
Sărbătoarea mulțumirii ar trebui izolată, după părerea mea, și așezată în calendarele noastre diferit, pentru a ne concentra pe o disciplină spirituală care ne ocolește.
Ne-am acrit, ne-am lipsit de bucuriile simple, am devenit cu toții din ce în ce mai întunecoși, ploioși, tomnateci și zgribuliți în sine. Zîmbetele forțate nu ne ma ajută să ieșim spre celălalt cu pace și seninătate. Tulburați de griji, am lăsat lăstarii de amărăciune să ne cuprindă tot mai mult, an de an, anotimp cu anotimp.
Astăzi ar trebui să ne aducem aminte că, precum ne scria Steinhardt, un creștin nu mai are voie să fie umbros, nemulțumit și acru. Roada Duhului este dragostea, BUCURIA, pacea …
Mulțumirea creștinului înrădăcinat în Vița-Cristos nu are motive de uscăciune. Avem cel puțin un minim motiv de celebrare: sîntem mîntuiți. Da, plini de furuncule și reumatisme, plini de jegul vieții și obosiți de ridurile trecerii, scobiți de cancere și ciopliți de vîrste, sărăciți de proaste guvernări și ale noastre decizii proaste, părăsiți de dragi, alungați de copii, abandonați de părinți, lăsați de izbeliștea oamenilor, avem cel puțin un motiv de mulțumire constantă: sîntem iubiți de Dumnezeu, sîntem fii de Creator, o împărăție de preoți, o rasă arhierească, cu genă princiară, aristocrați ai Cerului, pribegi, dar prinți, călători, dar domni cu Domnul domnind.
