Să ne aducem aminte de înaintașii credinței noastre!
Pavel Nicolescu (1936-2026) – un om care a luptat pentru libertatea Bisericii
„Trebuie ca noi să ne întoarcem la Dumnezeu și să așteptăm vremuri de înviorare.”
Uneori, după ce un om își încheie alergarea pe acest pământ, cuvintele sale capătă o greutate pe care poate nu am perceput-o pe deplin atunci când au fost rostite. Așa se întâmplă și cu mărturia fratelui păstor Pavel Nicolescu, un om al lui Dumnezeu care și-a legat numele de una dintre cele mai importante lupte purtate de creștinii evanghelici români în perioada comunistă: lupta pentru libertatea religioasă.
În anul 1999 am avut privilegiul de a realiza un interviu cu fratele Pavel Nicolescu. Era la zece ani după Revoluția din decembrie 1989 și la aproximativ două decenii de când ajunsese în Statele Unite ale Americii. Privea România de la distanță, dar inima îi rămăsese legată de țară. Astăzi, când Pavel Nicolescu și-a încheiat alergarea, acel dialog trebuie recitit nu doar ca un document despre trecut, ci și ca o mărturie despre credință, libertate, responsabilitate și unitate creștină.
O luptă pentru libertatea tuturor creștinilor
În timpul regimului comunist, Pavel Nicolescu a fost unul dintre cei mai consecvenți opozanți ai ingerinței statului în viața Bisericii. Împreună cu alți credincioși a constituit ALRC, organizație care a urmărit apărarea drepturilor și libertăților religioase. Ceea ce impresionează în mărturia sa este faptul că nu a privit această luptă ca pe o cauză exclusiv baptistă.
„Lupta pentru libertatea religioasă din România a fost o luptă pentru libertatea tuturor creștinilor”, spunea el.
Această perspectivă era neobișnuită într-o perioadă în care regimul comunist încerca să controleze și să fragmenteze comunitățile religioase. Pavel Nicolescu afirma răspicat că scopul organizației nu fusese apărarea unei singure denominațiuni, ci apărarea libertății oricărui credincios persecutat.
„Ideea noastră n-a fost aceea de a lupta doar pentru libertatea baptiștilor sau a penticostalilor, ci pentru libertatea tuturor.” În spatele acestei afirmații se afla o convingere teologică și civică profundă: statul putea să-l judece pe creștin în calitatea lui de cetățean, dar nu trebuia să preia controlul asupra Bisericii. „Statul nu are niciun amestec în problemele Bisericii”, afirma el.
Prețul plătit pentru această convingere
O asemenea poziție nu putea rămâne fără consecințe.
Pavel Nicolescu povestea că, după constituirea comitetului, membrii acestuia au fost chemați, pe rând, la Securitate. Au fost anchetați și amenințați, iar presiunile au devenit atât de puternice încât aproape toți membrii comitetului au fost obligați să părăsească România.
Unele dintre aceste destine au fost dramatice. Unul dintre membrii comitetului, spunea Nicolescu, a murit în condiții misterioase, care nu fuseseră elucidate.
Alții au ajuns în închisoare, fiind eliberați în urma presiunilor internaționale.
Este semnificativ faptul că Pavel Nicolescu amintea și prezența unor membri ai Comitetului Bisericii Baptiste din Caransebeș în această mișcare. Pentru autoritățile comuniste, solidaritatea dintre credincioși și apărarea libertății religioase deveniseră o problemă serioasă.
Exilul nu a însemnat însă abandonarea luptei.
America nu a însemnat uitarea RomânieiVenirea în Statele Unite nu l-a făcut pe Pavel Nicolescu să renunțe la cauza pentru care suferise.Dimpotrivă, spunea că a continuat lupta și acolo, deși considera că acțiunile românilor din diaspora au fost slăbite de lipsa unității.Aceasta este una dintre temele care se repetă de mai multe ori în interviu: unitatea creștinilor.
Privind retrospectiv, Nicolescu considera că multe dintre revendicările formulate de ei în perioada comunistă au fost împlinite după Revoluția din 1989. Dar libertatea politică nu a rezolvat automat toate problemele spirituale.Dimpotrivă, el observa cu îngrijorare că libertatea putea aduce propriile ei ispite și dificultăți. „Cred că libertatea a adus mai multe probleme decât dictatura”, spunea el. Nu era o nostalgie după trecut, ci constatarea că libertatea presupune responsabilitate.
Un creștin român în America
Pavel Nicolescu devenise cetățean al Statelor Unite, dar nu considera că aceasta îl despărțise de România.
„Deși sunt cetățean al Statelor Unite, inima mea, fără să fac caz de naționalism, este inima unui creștin român.”Este una dintre cele mai frumoase afirmații ale interviului.El continua să citească presa românească, să se roage pentru România și să fie preocupat de situația fraților săi din țară. În America fusese păstorul unei biserici românești din New York și își continuase studiile teologice.Așadar, emigrarea nu a însemnat pentru el abandonarea identității și a responsabilității spirituale față de poporul din care provenea.
Durerea dezbinării
O altă preocupare majoră a lui Pavel Nicolescu era dezbinarea românilor din diaspora.El vorbea despre o realitate paradoxală: România avea una dintre cele mai puternice diaspore religioase provenite dintr-o țară comunistă, dar această diasporă era, în opinia sa, profund dezbinată.Existau biserici românești în Statele Unite, Canada, Australia, America de Sud și Europa. Numărul lor era impresionant. Dar Nicolescu se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă aceste comunități ar fi fost mai unite. „Dacă am fi mai uniți, mai credincioși, diaspora religioasă din SUA ar putea să joace un rol important, inclusiv ca factor politic.” Pentru el, unitatea nu era doar o problemă administrativă. Era o mărturie creștină.
O mărturisire impresionantă
În același interviu, Pavel Nicolescu vorbește despre un episod din trecutul său care arată o altă latură a caracterului său.Biserica pe care o slujise la New York se unise cu o altă biserică baptistă română, după ani de tensiuni și conflicte. El recunoștea: „Acum 15 ani a fost o dezbinare în New York în urma unui conflict cu fratele Popescu. Conflictul este stins. Nu vreau să intru în substanța conflictului, dar recunosc că și eu am greșit.”Este greu să nu observăm frumusețea acestei mărturisiri.Un om care avusese curajul să înfrunte un regim dictatorial avea și curajul să spună, după ani de zile: „și eu am greșit.”
Apoi adăuga:„Timpul, vârsta și harul lui Dumnezeu a lucrat în inima mea și a altora să lucrăm nu pentru dezbinare, ci pentru unire.” Poate că aici se află una dintre cele mai importante lecții pe care Pavel Nicolescu le lasă generației noastre.Curajul nu înseamnă numai să lupți pentru adevăr. Uneori înseamnă și să recunoști că ai greșit și să faci primul pas spre împăcare.
Biserica și puterea politică
Pavel Nicolescu era un om care cunoscuse politica, dar și costul implicării politice.În interviu mărturisea că făcuse politică în trecut și suferise pentru aceasta. Tocmai de aceea privea cu îngrijorare tendința bisericilor de a deveni prea politizate.„Se pare că biserica este prea politizată astăzi.”El respingea atât subordonarea Bisericii față de stat, cât și tentația Bisericii de a manipula statul.„Nu cred că biserica trebuie să fie subordonată statului, dar nici nu trebuie să manipuleze statul.”Era o poziție echilibrată, născută din experiență. După ce cunoscuse un regim în care statul intervenea brutal în viața Bisericii, Pavel Nicolescu avertiza că nici libertatea nu trebuie transformată într-o oportunitate de a confunda misiunea spirituală a Bisericii cu puterea politică.
Nu președintele va schimba România
Poate una dintre cele mai actuale observații ale sale este cea referitoare la schimbarea României.
În anii de după Revoluție, exista speranța că schimbarea liderilor politici va produce automat o schimbare profundă în societate.Pavel Nicolescu considera această speranță insuficientă. „Avem impresia că dacă schimbăm președintele clasei politice se produce o schimbare reală în România. Poziția aceasta este falsă.”Pentru el, adevărata schimbare nu putea veni doar din politică. „Trebuie ca noi să ne întoarcem la Dumnezeu și să așteptăm vremuri de înviorare.”Aceasta era, în fond, concluzia unui om care trecuse prin comunism, persecuție, exil, conflicte, dezamăgiri și transformări politice.
O moștenire care rămâne
Privit astăzi, interviul din 1999 ne prezintă un Pavel Nicolescu preocupat nu doar de trecut, ci mai ales de viitor.El vorbea despre libertate, dar avertiza asupra responsabilității pe care aceasta o presupune.
Vorbea despre România, deși trăia în America. Vorbea despre Biserică, dar nu voia ca ea să fie captivă statului. Vorbea despre politică, dar avertiza împotriva politizării Bisericii. Vorbea despre teologie și mărturisea că trecuse prin „foarte multe crize teologice”. Și, mai presus de toate, vorbea despre nevoia întoarcerii la Dumnezeu.
Astăzi, când Pavel Nicolescu nu mai este printre noi, rămâne mărturia unui om care a înțeles că libertatea religioasă nu este un privilegiu rezervat unei denominațiuni, ci un drept care trebuie apărat pentru fiecare credincios.
Rămâne mărturia unui păstor care a trecut prin încercări și exil fără să-și uite țara. Rămâne mărturia unui om care, după ani de confruntări, a învățat valoarea împăcării. Și rămâne chemarea lui, poate mai actuală decât oricând: „Trebuie ca noi să ne întoarcem la Dumnezeu și să așteptăm vremuri de înviorare.”
Pavel Nicolescu și-a încheiat alergarea.
Dar întrebările pe care le-a ridicat despre libertate, adevăr, unitate, responsabilitate și credință rămân.
Iar pentru cei care l-au cunoscut, l-au ascultat sau au beneficiat de lupta lui, memoria sa nu trebuie păstrată doar în paginile istoriei. Trebuie păstrată în conștiință.
A fost un om care a luptat pentru libertatea Bisericii. Și a făcut-o pentru că a crezut că libertatea creștinului trebuie apărată cu adevăr, curaj și credință.
