Rătăcind printre anotimpuri


Ce este viața noastră dacă nu un vânt
Ce zburdă anostă printre anotimpuri ?
Când pe pământ e larmă în faptă și cuvânt
Rănind adesea a sufletului câmpuri.
Durerea stă chircită în tăcere …
Cine s-o mai audă in zgomotul infern?
Când unul vrea căldură și putere
Altul e mulțumit cu traiul său cel tern?
În timp ce viața ne vorbește în șarade
Zburdă anotimpurile în continuu mers,
Soarele, caldura lui, ne mângâie ne arde,
Și credem că suntem stăpâni în univers.
Planuri, dorințe, vise in zorii dimineții.
Piept prea umflat pentru un biet pion,
Apoi când ne-am pierdut în vălul ceții
Cu amintiri sub braț zăcem într-un peron.
Ne credem lei, deși suntem ades furnică,
Realizările le supraestimăm
Clădim adesea vânt și secerăm nimica
Într-un târziu tăcuți ne resemnăm.
De nu găsim busola spre îndreptare
Care țintește spre un Creator Desăvârșit,
Încet ne pierdem orișice orientare
Rătăcim printre nimicuri până la sfârșit.
16 01 ’25; Greta Andreica, Bedford