MI-E SCÂRBĂ, DOAMNE…

Mi-e scârbă de ocaua măsluită
Pe care-o port în duhul meu hain!
E mică și ușoară și tocită
Și tot mai folosită-n chip meschin…

Adesea vântur grâul din hambare
Turnând fără măsură-n dreptul meu.
Iar pleava ce rămâne prin ulcioare
I-o dăruiesc perfid lui Dumnezeu…

Și-mi liniștesc pe-o margine de groapă
Nesimțitorul cuget adormit,
Mâncând cu frații strânși la o agapă
Din Pâinea și din Vinu-mpărtășit.

Mi-e scârbă, Doamne! Fă ceva cu mine
Că prea sălbatic cresc și prea străin!
Păstrând ocaua mică pentru Tine,
Îmi strâng o veșnicie de venin…

Mi-e scârbă, Doamne…
Și mi-e așa rușine…
Primește lepădarea mea de sine…

Mihaela Mănescu