Doi tați… și o tragedie!
Robert Kirk & Matt Robinson
Odată cu arestarea ucigașului lui Charlie Kirk (înțeleg că și-a mărturisit deja fapta) de astǎzi, 12 septembrie, tragedia intră într-o altă etapă… Suspansul „căutării criminalului” s-a risipit… rămâne însă șocul odioasei crime… Va rămâne pentru multă vreme, tulburând deopotrivă cu indignare și întristare inimile și mințile multora dintre noi.
Aseară, pe aeroportul din Phoenix, Arizona, un tată deznădăjduit, Robert Kirk, a cedat emoțional atunci când coșciugul cu trupul neînsuflețit al fiului său a fost predat familiei însoțit de către însuși vicepreședintele Statelor Unite! Un gest rarisim pentru „un civil” în zilele noastre…
Strigătul lui: „Dați-mi fiul înapoi, avea doar 31 de ani!” s-a stins în neputința națiunii de a-i împlini cerința. Indiferent de resurse, relații sau realizări (de orice natură), în astfel de situații rămâne doar adevărul Scripturilor ce consemnează drama împăratului David, la moartea fiului său: „Pot să-l întorc în viață? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine.” (2 Samuel 12:23)
Astăzi, celălalt tată, Matt Robinson, un veteran al forțelor de ordine (27 de ani sheriff), cu inima frântă, și-a îndeplinit cea mai grea misiune a vieții sale, dincolo de carieră: predarea propriului fiu, de doar 22 de ani, Tyler Robinson, autorităților federale, în calitate de ucigaș al lui Charlie Kirk. Foarte probabil a fost ultima „plimbare” în viață, în libertate, ca tată și fiu… Implicațiile sufletești sunt de neînchipuit.
Ca tată, nu pot să-mi imaginez durerea despărțirii de propriul copil, nici a unuia, nici a altuia dintre cei doi tați! Este devastator scenariul! Cumplit!
Nu știu dacă cei doi tați se vor întâlni vreodată față în față (poate că mi-aș dori asta!), dar știu că viețile lor sunt intersectate iremediabil de aceeași tragedie – fiii lor nu mai sunt… (Matei 2:18)
Îmi place să cred și, de fapt, sunt convins că amândoi au făcut tot ce-au știut mai bine pentru ca ai lor copii să aibă o viață de calitate. Să fie de folos nu doar lor, ci și altora.
Ca tată, în propriii copii nu investești doar din ce ai, ci cu mult mai mult (ar trebui!) și din ce ești! Și totuși… tragedia pândește la ușile căminelor noastre, a inimilor copiilor noștri, nu doar la a lui Cain odinioară. (Geneza 4:7)
Nu ne rămâne decât speranța solidarității – a noastră ca tați și copii în același timp, „ai aceluiași Tată” – Dumnezeu. El este Tatǎl care, în urmă cu două mii de ani, Și-a predat „pe singurul Lui Fiu”, Isus Hristos Domnul, ca preț de răscumpărare pentru toți cei vinovați, fie tați, fie fii; fie mame, fie fiice…
Dincolo de tragediile noastre (vremelnice), cerându-ne adesea fiii înapoi, aceasta rămâne peste veacuri ca o ancoră (singura!) de nezdruncinat: nădejdea restaurării, a responsabilizării și, în final, a revederii.
Fie ca tragedia acestor doi tați astăzi să ne motiveze în a continua să ne investim, să iubim, să mijlocim și să mărturisim prin propria viață (îndeosebi copiilor noștri) că, pentru adevărata viață, moartea nu-i decât o vremelnică adormire!
