Dacă te voi uita Ierusalime
Puternica emoţie generală e firească, între altele pentru că Oraşul Sfânt este la temelia unui conflict şi acut şi extrem de complex. Şi vechi. In fond, n-a fost întotdeauna capitala Israelului. Anterior a constituit scena altei mutări, nu mai puţin spectaculoase. Un rege evreu, revendicat de creştinism ca strămoş al lui Isus, şi-a mutat capitala Iudeei de la Hebron, în ceea ce avea, acum 3.000 de ani, să devină „cetatatea lui David”, după cucerirea ei de la iebusiţi.
În speţă, la Ierusalim, oraş menţionat şi în Geneză. Între timp, s-au mai schimbat însă diverse. Iebusiţii, de pildă, au dispărut. Poporul evreu nu. În dispersia provocată de cuceritorii ţării lui, credincioşii acestui neam au recitat timp de milenii versuri dintr-o carte nu mai puţin sfântă decât oraşul a cărui depărtare o plângeau. „Dacă te voi uita, Ierusalime/ să-şi uite dreapta mea destoinicia ei!/Să mi se lipească limba de cerul gurii/, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,/ dacă nu voi face din Ierusalim/culmea bucuriei mele!” – aflăm din psalmul 137.
Ierusalimul apare abundent şi în Noul Testament. E menţionat frecvent şi în Coran. Deloc întâmplător e, pentru toate religiile monoteiste, o urbe din categoria celor sacre. Pentru evrei însă e altfel. Nu face parte dintr-o serie. Ori specie. E singurul oraş căruia evreii îi atribuie sfinţenie.
Ar fi, cu toate acestea, nepotrivit ca problema recunoaşterii Ierusalimului de către SUA drept capitală a Israelului să fie redusă la dimensiunea ei religioasă, ignorându-se cauzele, urmările şi contextul ei politic şi moral. Dar, în esenţă, determinante în multe abordări ale chestiunii acestei recunoaşteri se dovedesc credinţele. Şi în legătură cu ele, sugestiile, încrederea şi credibilitatea.
Ar fi absurd să se conteste importanţa dimensiunii religioase a conflictului privind Ierusalimului, doar pentru că nici gruparea islamistă, teroristă, Hamas nu ar tăgădui-o. De remarcat în privinţa radicalei formaţiuni palestiniene este faptul că şi-a pierdut întâietatea în a chema la o a treia intifada. A devenit legiune numărul observatorilor, atei sau nu, care, înaintea Hamas, i-au anunţat, îngroziţi, debutul.
Or, e îndoielnic că această intifadă se va declanşa, în ciuda presiunii politico-psihologice puse pe fanaticii din zonă de cataclismicele predicţii ale alarmiştilor de serviciu. Fiindcă lumea arabă dispune de segmente mai realiste şi mai informate decât se crede. Ele nu se îndoiesc, că, pe moment, duşmanul principal al arabilor suniţi nu e statul evreu, ci expansionismul şiiţilor iranieni, de care se tem acut puteri regionale importante, precum Egiptul şi Arabia Saudită.
În plus, nu puţini arabi pricep ceea ce, şocându-i doar pe cei mai naivi, a relevat recent Abdullah Al-Hadlaq, la televiziunea kuweitiană. Scriitorul le-a cerut public compatrioţilor săi arabi să recunoască legitimitatea „unui Israel independent şi suveran”, ca stat al unui popor „care are un drept asupra ţării sale, dăruite de D-zeu”. Un drept instituit mult înainte de apariţia Islamului şi fructificat în 1948, când, potrivit lui, nu exista un stat „Palestina”.
