Cum era condusă Biserica primară?

Apostolii ascultând o predică – James Tissot (sursa)

Apostolii ascultând o predică – Jacques Jospefh Tissot (sursa)
Cum arăta conducerea în Biserica primului secol? Exista vreo diferență între bisericile neamurilor și cele ale evreilor? Au stabilit apostolii un anumit model? Au impus tuturor acest model? Se poate vorbi despre oficii de conducere? Mai există în prezent apostoli? Câte feluri de apostoli existau? Ce funcție îndeplinea Iunia? Au femeile dreptul de a da învățătură în biserică? Cum ar trebui să alegem în prezent forurile conducătoare astfel încât să fim în acord cu învățătura Noului Testament? Este „comitetul” un for biblic de conducere?
La toate aceste întrebări, Ciprian Terinte (lector universitar la Institutul Teologic Penticostal din București și pastor) caută un răspuns în cartea Conducerea bisericească în scrierile Noului Testament (care urmează să apară vara asta).
N-avem de gând să divulgăm răspunsurile la care ajunge autorul, ci doar să vă stârnim interesul pentru această lucrare. Minuțios documentată, raportându-se la cele mai recente cercetări în domeniu, bine ancorată în textul biblic, cartea lui Terinte abordează un subiect de acută actualitate.
A devenit un fapt banal ca forurile de conducere bisericească să fie contestate. Indiferent ce biserică evanghelică am alege, în această epocă a posibilităților infinite de exprimare, se găsesc cazuri (mai celebre sau mai obscure) când deciziile unor comitete, ale unor comisii sau ale unor instituții reprezentative sunt contestate vehement.
Din păcate, uneori aceste atitudini protestatare sunt și justificate. Există situații când se iau decizii incorecte, bâlbâite, preferențiale etc. Sunt lideri abuzivi care folosesc manipularea ca să se mențină în frunte. După cum există și cârcotași care nu fac decât să conteste orice umbră de autoritate, indiferent dacă justificat sau nu.
Unii cred orbește tot ce le spun liderii, alții nu cred nimic din ce spun liderii. Unii își aleg lideri preferați pe care să-i urmeze și să-i creadă. Alții înființează grupuri dizidente care contestă orice formă de autoritate instituțională, invocând modelul Bisericii primare.
Cunoscând textul biblic în greacă, Ciprian Terinte face o analiză pornind de la cele mai vechi biserici menționate în Noul Testament și sfârșind cu cele mai târzii. Autorul este foarte atent inclusiv la ordinea în care s-au scris cărțile din canonul NT, căci, deși noi avem, în Scriptură, Faptele apostolilor înainte de epistolele lui Pavel, multe dintre epistole au fost scrise înaintea cărților lui Luca. Iar acest lucru poate fi important pentru subiectul avut în vedere. Am punctat aceste competențe, deoarece apar situații când o bună cunoaștere a istoriei și a textului biblic aduce un plus de limpezime ca, de exemplu, în cazul următor:
În traducerea lui Cornilescu, în 1 Corinteni 12:28 apare, în mod eronat, o înşiruire a deţinătorilor de slujbe şi daruri. Conform textului grecesc însă, doar primii trei sunt deţinători ai unor slujbe fixe (apostoli, profeţi, învăţători), după care sunt enumerate doar harisme: minuni (δυνάμεις), darurile vindecărilor (χαρίσματα ἰαμάτων), ajutorări (ἀντιλήμψεις), cârmuiri (κυβερνήσεις) şi felurite limbi (γένη γλωσσῶν), nu „cei care au darul minunilor, cei care au darul vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi”.
Sunt discutate în carte diferențele dintre prezbiteri, episcopi și diaconi. Este analizată relația acestora cu apostolii, învățătorii, predicatorii itineranți sau profeții. De asemenea, autorul se uită și la contextul în care s-au dezvoltat bisericile, conștient fiind că, oricât de netă ar fi separarea dintre creștini și necreștini, contextul cultural a influențat comunitățile creștine. Iar această influență este inevitabilă în orice epocă.
Bine argumentată, cartea nu este făcută să fie pe placul cuiva. Dimpotrivă, autorul dorește să rămână întâi de toate fidel textului biblic, chiar dacă asta ar putea conduce la concluzii incomode pentru biserica de azi.
De pildă, una dintre observații e aceea că „în bisericile Noului Testament, alegerea slujitorilor nu se făcea prin vot democratic”. Dar nici sorții n-au fost folosiți, totuși, decât într-o singură împrejurare. Trebuie insistat că această carte discută și despre alegerea conducătorilor, și despre procesul de exercitare a conducerii.
Contează mai puțin dacă cititorii vor fi întru totul de acord cu autorul, dar cartea lui Ciprian Terinte este o oglindă în care fiecare biserică și instituție evanghelică se poate privi pentru ca mai apoi să-și tragă singură concluziile.
Aceste concluzii însă ar trebui să fie în acord cu pretenția frecvent invocată (și adesea transformată într-un titlu de glorie) cum că evanghelicii respectă cu fidelitate învățătura Scripturii și modelul Bisericii primare.