ATENTAT la MĂRTURIA CREȘTINĂ

Cunosc familia Bodnariu demult. Eram student, iar părinții lui Marius (bunicii copiilor răpiți de norvegieni) erau membri de seamă ai Bisericii Penticostale Filadelfia din București. Am devenit apoi slujitor în acestă biserică, așa că am reușit să-i admir mai mult. Erau implicați în lucrarea Domnului, atenți la nevoile semenilor și plăcuți înaintea tuturor. Unul dintre fiii lor, Daniel, este în prezent pastor asistent al acestei biserici. Deci, despre o astfel de familie vorbim aici!
De câteva zile bune, autoritățile norvegiene au o cu totul altă părere. Dintr-un exces de zel în apărarea laicității statului și dintr-o crasă lipsă de umanitate, au pus mâna pe copiii lui Marius și a lui Ruth, pentru că aceștia reprezintă un pericol public. Fetița cea mare spuse unor colegi despre Isus, ba chiar cântase cântările Domnului (se vede treaba că „pe un pământ străin”). Corpul profesoral s-a dovedit mai vigilent decât niciodată, așa că au împins lucrurile până la dramă. Cu acte în regulă, în numele unei legi care ar trebui să apere copilul, minorii au fost săltați cu o violență psihologică greu de imaginat și târâți într-o anchetă surdă. Părinții sunt disperați (care n-am fi la fel?!), comunitatea românească alertată (nu doar cea penticostală) și, încet-încet, foruri internaționale implicate în caz. Tragedia unor oameni simpli, dar credincioși, face acum înconjurul lumii, stârnind reacții de solidaritate de unde nici nu te aștepți.
O indignare profundă ne încearcă inimile, cu toate că o temperăm zilnic prin rugăciuni de mijlocire. O îngrijorare inevitabilă ni se strecoară și ea în suflet. Ne gândim la siguranța cu care ne vom putea exercita, în viitor, credința în Isus. Privim tot mai circumspecți spre legile ce se dau, întrebându-ne deja obsesiv asupra subtilităților ce le pot ascunde. Formele suferinței pentru Hristos se diversifică și ating extreme dintre cele mai halucinante. Până și comuniștii păreau mai omenoși: nu-i anchetau pe minori, ci pe părinții sau bunicii acestora.
Nu știu cât de mult sunt auzite strigătele noastre. Știu doar că niciun străjer nu are voie să se întrebe asta, ci să își ridice glasul spre înalturi pentru ca vestea lui să ajungă cât mai departe. Acesta e rolul nostru, al celor ce avem (încă) pruncii pe lângă noi și putem (sper) să colindăm în curând. N-ar trebui să treacă o zi fără să-i pomenim în rugăciune pe cei îndurerați. N-ar trebui să ne dăm înapoi de la niciun sacrificiu, pentru că abia atunci dovedim că am învățat ceva de la Isus. Familia Bodnariu n-are voie să se simtă singuri, iar dacă un singur minut se va întâmpla asta înseamnă că noi am abdicat lamentabil.

Iar cât despre Europa civilizată, cât despre legile aberante și instituțiile statale aservite, nu am decât jenă și indignare. În vremuri de teroare și ocultism feroce, tu să-ți permiți o abordare laxă și atee?! Acum când ar trebui să ne înarmăm cu „armele luminii” – vorba apostolului Pavel – , când spiritul nostru evanghelistic ar trebui să nu cunoască limite, noi (adică „ei”) ne cufundăm în somnul mental al autistului care a pierdut demult contactul cu realitatea. Este înfiorător cum, prin astfel de gesturi, ateismul și hedonismul atâtor lideri europeni devine atât de monstruos. Clivajul dintre credința creștină corect înțeleasă și optica bizară a unor oameni fără Dumnezeu este tot mai vizibil.

Citeste tot articolul www.coramdeo.ro/atentat-la-marturia-crestina