ABUZUL SPIRITUAL ÎN LUMINA SCRIPTURII
Zilele acestea, în timp ce conduceam mașina, am ascultat un podcast despre abuzul spiritual. Subiectul m-a pus pe gânduri. Nu pentru că aș considera că această problemă nu există. Din păcate, în multe biserici și comunități creștine au existat și există forme reale de abuz spiritual, iar acestea nu trebuie nici negate, nici minimalizate.
Ceea ce m-a determinat însă să scriu aceste rânduri a fost faptul că, în multe dintre discuțiile actuale, abuzul spiritual este definit aproape exclusiv prin prisma psihologiei moderne.
Atunci mi-am pus o întrebare simplă: cine are autoritatea să definească abuzul spiritual?
Cu ani în urmă am predat un curs despre autoritatea spirituală. Studiind Scriptura, am înțeles că autoritatea și abuzul nu sunt sinonime. Tocmai de aceea cred că, dacă autoritatea supremă pentru credincios este Sfânta Scriptură, atunci și definiția abuzului spiritual trebuie să fie una biblică.
- Scriptura este standardul după care definim abuzul spiritual
Apostolul Pavel afirmă că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte și să dea înțelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16).
Observăm că Scriptura nu doar mângâie, ci și mustră, îndreaptă și disciplinează. Adevărul lui Dumnezeu produce uneori disconfort, pentru că scoate păcatul la lumină și cheamă omul la pocăință. De aceea, simplul fapt că cineva se simte ofensat sau incomodat nu înseamnă că a fost victima unui abuz spiritual.
Domnul Isus Cristos este exemplul suprem. El a confruntat păcatul fără compromis, i-a mustrat pe farisei și a spus adevărul chiar și atunci când acesta i-a făcut pe oameni să plece întristați.
Totuși, nimeni nu poate afirma că Domnul a exercitat un abuz spiritual. Scopul Lui nu era controlul oamenilor, ci mântuirea lor.
Prin urmare, abuzul spiritual nu poate fi definit după reacția oamenilor, ci după principiile Scripturii.
- Cum definește Scriptura abuzul spiritual?
Scriptura ne oferă criterii clare.
În primul rând, abuzul spiritual înseamnă folosirea autorității pentru interese personale.
În Ezechiel 34, Dumnezeu îi condamnă pe păstorii lui Israel pentru că se hrăneau pe ei înșiși, dar nu pășteau turma. Problema nu era existența autorității, ci folosirea ei în interes propriu.
Ori de câte ori un lider urmărește puterea, prestigiul sau avantajele personale în locul binelui spiritual al credincioșilor, autoritatea devine abuz.
În al doilea rând, abuzul spiritual înseamnă exercitarea autorității prin stăpânire, nu prin slujire.
În 1 Petru 5:2-3, prezbiterii sunt îndemnați să păstorească turma lui Dumnezeu „nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei”.
Scriptura nu condamnă autoritatea pastorală, ci autoritarismul. Autoritatea biblică este însoțită de smerenie, responsabilitate și puterea exemplului personal.
În al treilea rând, abuzul spiritual înseamnă impunerea opiniilor omenești ca și când ar fi porunci divine.
În Matei 23, Domnul Isus Cristos îi condamnă pe liderii religioși care puneau asupra oamenilor poveri pe care Dumnezeu nu le ceruse. Ori de câte ori tradițiile, preferințele personale sau interpretările unui lider sunt ridicate la rangul Cuvântului lui Dumnezeu, autoritatea este pervertită și se transformă în abuz.
- Ce NU este abuz spiritual?
La fel de important este să precizăm ce nu reprezintă abuz spiritual.
Nu este abuz atunci când păcatul este confruntat cu dragoste. Nu este abuz atunci când cineva este chemat la pocăință. Nu este abuz atunci când biserica aplică disciplina biblică în spiritul Scripturii.
Domnul spune în Apocalipsa 3:19: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc.”
Dragostea adevărată nu exclude mustrarea. Dimpotrivă, uneori tocmai mustrarea este expresia iubirii care urmărește restaurarea celui căzut.
- Două pericole pe care trebuie să le evităm
În această discuție există două extreme.
Prima este negarea existenței abuzului spiritual. Scriptura îl condamnă limpede și nu ne permite să închidem ochii în fața lui.
A doua extremă este etichetarea oricărei forme de autoritate spirituală drept abuz. O asemenea perspectivă golește de conținut însăși ideea de păstorire și face imposibilă disciplina biblică pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru binele Bisericii.
Biserica este chemată să respingă atât autoritarismul, cât și spiritul vremii care suspectează orice autoritate.
Concluzie:
Abuzul spiritual este o realitate și trebuie condamnat ori de câte ori apare. Însă el nu poate fi definit după criteriile schimbătoare ale culturii, ci după standardul neschimbător al Scripturii.
Numai Biblia ne arată diferența dintre autoritatea care slujește și autoritatea care domină, dintre păstorul care își dă viața pentru oi și liderul care se folosește de ele.
Creștinul nu este chemat nici să se supună orbește oamenilor, nici să respingă orice autoritate. El este chemat să se supună lui Cristos, iar orice autoritate omenească este legitimă doar în măsura în care rămâne sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
Aceasta este perspectiva biblică asupra abuzului spiritual: nu negarea lui, nu exagerarea lui, ci discernământ întemeiat pe adevărul Scripturii.
Nelu Filip
