Astăzi, unchiul meu, Costel Onoriu, a plecat la Domnul.
Îmi aduc aminte cu nostalgie cum se juca cu noi când eram mici. Mi-am dat seama, cu mirare, că făcea același lucru și acum, la bătrânețe: se juca cu copiii noștri, cu nepoții, cu strănepoții, cu oricare copil pe care îl întâlnea. Avea o inimă care nu știa decât să iubească.
Când eram mici, era întrebarea: Ca cine vrei să fii când o să fii mare?
La mine, răspunsul era simplu: ca tata. Iar al doilea era Costel.
Omul acesta a fost unul dintre modelele mele în viață. M-am făcut mare, dar n-am reușit să fac nici 1% din câte a făcut el. Nici pe plan personal, nici profesional.
A căutat mereu să-și depășească condiția. A fost unul dintre cei mai buni basiști pe care i-a avut România. Un muzician respectat și apreciat de toți cei care l-au cunoscut. A învățat limbi străine, engleză și germană, citea, se uita la documentare, mereu curios și dornic să afle mai mult.
N-am văzut la nimeni altcineva atâta clasă, eleganță, prestanță, căldură și mărinimie. Deși ar fi putut avea tot ce și-ar fi dorit de la viață, a ales să se pocăiască și să-L urmeze pe Dumnezeu. Și a făcut asta cu toată inima până în ultimul moment.
A fost și om de afaceri, și un adevărat filantrop. A ajutat foarte, foarte multe persoane. A plătit studii, a oferit cazări în București pentru studenți, profesori, predicatori sau pentru oameni care veneau la spitale, a construit case pentru familii numeroase, a cumpărat mașini pentru profesori și predicatori, a construit biserici. Nu știu ce nu a făcut…
Scriu aceste rânduri pentru că n-am apucat niciodată să-i spun cât de mult l-am apreciat. Poate nu ajută cu nimic acum, dar simțeam nevoia să fac asta…
De astăzi, familia noastră e mai săracă…
