NU DOARE SPATELE…DOARE NEPĂSAREA.
Astăzi, ca un bunic cumsecade, am hotărât împreună cu bunica să le oferim nepoților noștri o zi frumoasă de vacanță. Printre planuri: o plimbare cu vaporul pe Bega. O bucurie simplă, curată, exact genul de experiență care lasă o amintire plăcută în sufletul unui copil.
Vaporul era plin. Între pasageri, vreo două sau trei clase de liceeni, probabil. Scaunele ocupate, râsete, conversații, telefoane. Noi am rămas în picioare. Nu ne-am simțit deranjați. Știam că traseul era scurt și nu căutam confort. Dar totuși, în acel du-te-vino de priviri și voci, nimeni nu s-a ridicat. Nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să luăm loc.
Poate că unii ar spune că e un detaliu. Un nimic. Că tinerii nu se mai ghidează după aceleași reguli. Dar pentru mine, gestul, sau absența lui, spune ceva mai adânc.
Pe vremea noastră, astfel de lucruri nu se discutau, pentru că erau de la sine înțelese. Un copil nu stătea jos lângă un bătrân în picioare. Nu pentru că era o regulă scrisă, ci pentru că fusese crescut cu frica de Dumnezeu, cu rușinea în fața celorlalți și cu grija pentru cei mai slabi sau mai obosiți.
Azi, toate acestea par opționale. Educația – acolo unde există – se mută tot mai mult în zona informației și tot mai puțin în cea a formării sufletului. Se învață limbi străine, programare, dezbateri, dar nu se mai învață tăcerea cu respect, gestul discret, privirea care întreabă „Pot să ajut?”
Și aici începe îngrijorarea mea. Nu pentru mine, nu pentru genunchii mei obosiți, ci pentru o generație crescută fără repere clare. O generație educată, dar nu neapărat înțeleaptă. Liberă, dar poate prea puțin smerită.
Mă întreb: dacă nu mai avem respect pentru bătrânețe, cât de departe suntem de a nu mai avea respect pentru slăbiciune, pentru suferință, pentru om în general?
În casa și în școala unde am crescut, am fost învățați că un bătrân nu e doar un om cu ani mulți, ci o binecuvântare. Că respectul pentru cel în vârstă e o formă de credință vie. Așa am trăit și așa am transmis mai departe.
Dar dacă azi asemenea lucruri nu mai contează, ce fel de lume pregătim pentru copiii noștri? Ce fel de oameni vom lăsa în urmă?
Nu scriu aceste rânduri ca să critic. Nici ca să mă plâng. Ci ca să nu tac. Poate că e timpul să ne întrebăm mai des nu doar ce învață copiii noștri, ci și ce fel de oameni devin.
Căci, oricât s-ar schimba vremurile, un suflet frumos tot cu dragoste, rușine și bun-simț se crește.
