Sărbătoarea Paștelui și complexul persecuției religioase (2)

Vă amintesc că prin rândurile de mai jos încercăm, surprinzând diferitele unghiuri de perspectivă ale scriitorilor noutestamentari, să vedem când se poate considera biserica persecutată de puterea politică.O altă scriere biblică în care este abordată relația creștinului cu autoritățile seculare este Epistola 1Petru. Ea a fost scrisă mai târziu decât Epistola către romani, dar nu după anul 64. Reiese destul de clar din textul scrierii că suferința destinatarilor nu era provocată de o persecuție concertată, ci era vorba mai degrabă de insulte, nedreptăți și ironii prin care creștinii erau întristați de rude, colegi de breaslă și concitadini. Cel mai probabil ei compăreau în fața magistraților, dar nu sub acuzația de aderare la creștinism, ci din cauza refuzului lor de a venera zeitățile invocate de păgâni pentru bunul mers al breslelor profesionale și al cetății. Mai concret, antichitatea greco-romană nu delimita sfera civică de cea religioasă, așa cum se întâmplă în regimurile democratice din zilele noastre. Zeii erau invocați public pentru bunăstarea și protecția cetății, preoții erau tratați ca funcționari publici, iar cetățeni responsabili erau aceia care îi venerau cum se cuvine pe zei. Deși Platon a filosofat cu patru secole înaintea epocii despre care vorbim, ideile lui încă se bucurau de o largă răspândire în mentalul colectiv al vorbitorilor de greacă. Platon considera că dintre toate impietățile, cele mai grave sunt cele care îi ofensează pe zei, apoi vin cele îndreptate împotriva statului și la urmă vin cele prin care erau dezonorați părinții (Legile IX.1-3; XI.11). Dacă o persoană era suspectă de impietate, se credea că ea atrage mânia zeilor cel puțin asupra colectivităților profesionale în care se integra, dacă nu chiar asupra întregului social. Unui impiu i se putea intenta proces. Dacă magistratul nu instrumenta în mod judicios cazul, el însuși putea fi acuzat că stârnește urgia zeilor. În schimb, dacă-i pedepsea cum se cuvine pe eretici, „cel puțin divinitățile nu vor avea cuvânt să mustre pe legiuitor” (Legile X.15).În aceste condiții, se presupune că mulți dintre destinatarii epistolei lui Petru erau acuzați, în mod special de colegii de breaslă, că i-ar fi târât în dizgrația divinităților, consecințele urmând să se manifeste în nereușitele lor profesionale și economice. De aceea, apostolul îi îmbărbătează pe creștini amintindu-le că și Domnul lor a fost ostracizat de compatrioții săi (1 Pet 2.1-7), că pe traseul urmării Lui suferința nedreaptă este inconturnabilă (2.18-25; 3.17-18), că este ferice de cel care, asemenea lui Isus, suferă pentru dreptate (3.14). În conduita creștinului nedreptățit nu are ce căuta răzbunarea (3.9). Când este tras la răspundere de autorități, el trebuie să răspundă „cu blândețe și respect” (3.15). Mai mult, prin trăirea lor exemplară, trebuiau infirmate toate zvonurile și acuzele răutăcioase (2.12). Nici destinatarii acestei scrieri nu sunt constrânși să-l renege pe Hristos, chiar dacă au de suferit din cauza fidelității lor față de El. De aceea, când vine vorba despre relația cu deținătorii puterii politice, sfaturile apostolice sunt: „Fiți supuși oricărei autorități omenești, pentru Domnul: fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unii care sunt trimiși de el să-i pedepsească pe cei ce fac răul și să-i laude pe cei ce fac binele. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând binele, să astupați gura oamenilor neștiutori și fără minte” (2.13-15).Așadar, aplicarea unor legi îi poate provoca următorului lui Hristos anumite neplăceri, dar, din perspectiva apostolului Petru, acesta nu este genul de situație în care puterea politică devine oponentul Împărăției lui Dumnezeu. Creștinul trebuie să respecte legea, chiar dacă aceasta pune anumite presiuni asupra lui și îi aduce prejudicii materiale sau de imagine. Nu trebuie omis faptul că prestigiul juca un rol covârșitor pentru succesul personal în societatea respectivă. Dar credinciosul nu era constrâns să-l renege pe Hristos, ci doar avea de suferit „pentru puțină vreme” (1.6) într-o ambianță societală mai puțin favorabilă valorilor și practicii lui religioase. Și nu este oare tocmai aceasta situația în care ne găsim azi? În epoca Noului Testament situația avea să se schimbe dramatic către sfârșitul secolului I. Cât va mai dura până se va schimba și la noi încă nu știm.Ciprian Terinte