TÂLHAR – de Vasile Voiculescu

Doborât de ananghii, la poalele Tale

Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.

Mă strivesc munţi de angarale;

Ce ţi-aş putea cere? Parale?

Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.

Zac, aşa despuiat, dosădit.

Dar cozile ochilor îmi fug viclene

Şi iscodesc pe sub gene

Dincolo de roata pământului zgârcit…

Ce de avuţii ai strâns, Părinte,

Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!

Gânduri păgâne îmi dau ghes…

Nu mă mai rog… Doamne, ai înţeles:

Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,

Aş sări hoţeşte pe o fereastră

În împărăteasca Ta bazilică albastră,

Să jăfuiesc dumnezeieascul altar.

Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,

Putere, slavă, minune, har,

Nici ale îngerilor aurite vestminte,

Deşi n-am haine,

Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,

Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,

Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,

Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu m-aş bucura,

Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:

Din toată holda de splendoare,

Din visteria de frumuseţi şi odoare,

Cu inima mea cutezătoare,

Doamne, numai Dragostea Ta aş fura…
(1951, iunie 2, Bucureşti)