Pierderi (5)
Pierderi (5)
Acum, spuneţi-mi, până unde ne va mai duce nepăsarea? Ce scuze vor mai putea fi rostite? Atât de profund mă tulbură gândul odioasei noastre nepăsări încât nu este destul plumb în univers care sa apese cerul peste noi. Imensitatea poverii care trebuia sa ne fie usoară şi n-am purtat-o, harul jugului lui Cristos care trebuia sa ne fie bun şi totuşi nu l-am luat asupra noastra vor reverbera prin veşnicie in greutatea unei pierderi neexprimabile.
Omul gândirii fireşti priveşte lacrima şi spune: “apă şi sare!” Omul privirii de sus, omul duhovnicesc, priveşte lacrima si spune: ”este plânsul!” şi el însuşi raspunde acestuia cu cu o alta lacrimă, cu un alt plâns care nu este al lui. Cel ce ramâne neclintit in lutul lui va face o constatare de suprafaţă şi-şi va bate umerii eului felicitându-se pentru măreţia descoperirii. “Apă şi sare”, va zice, “nimic altceva decât apă şi sare!” Apoi laurii, titlurile, şi un drum nou prinde să fie deschis si batut de confraţii demitizatori. Termeni noi,greu de pronunţat, neîncăpuţi parca nici macar de cele mai noi dictionare sunt zidiţi în postulate. Mai apoi se politizeaza ideea apoi se creaza un consens “ştiinţific”. Iata progresul(!!!).
Nu-mi amintesc sa fi trecut vreodată printr-o întoarcere la primitivism de proporţii atât de cutremurătoare ca cele de astăzi… Este o aruncare cu pietre în divinitate, este degetul scuturat câtre Dumnezeu, este o mânjire a purităţii, este acceptarea robiei… Vedeţi, altarele divine se zideau din pietre peste care dalta şi ciocanul nu aveau voie sa treaca. Ele, pietrele informe, imperfecte, se împreunau în zidiri care mişcau cerul. Turnul Babel a fost zidit din caramizi uniforme, coapte în cuptor, zidite într-o cladire prin care Nimrod, din campia Şinear voia sa ajungă la cer. Adio personalitate! Tu, cărămida “A”, nu eşti cu nimic mai deosebita de caramida “B”. Conteaza dor cel care a pus smoala intre voi şi al cărui talpi te vor călca în setea de putere.
Nu-i aşa că ţi-ar suna bine ideea “dreptăţii” în care oamenii sa fie la fel, în consens, în care cel care se scoala la şase dimineaţa cheltuindu-se într-o roditoare trudă să-şi vadă belşugul împarţit cu “nedreptăţiţii” pierde vară?Oh, ce rai! Nu-i aşa că este atrăgătoare ţara unde omul ideii, zămislitorul de nou, îşi împarte slava cu hoţul de buzunare? Unde omul de geniu este duşmanul de clasă şi mincinosul om de onoare? “Slavomir”, îmi veţi zice, “razboiul în care te baţi s-a terminat de mult, dulcineele tale te-au vândut şi robul tău Sancho se bucură de ele!” Oricine ai fi, când priveşti societatea de azi de dincolo de miasmele dogmelor, din aerul curat al divinităţii, prin ochii Facătorului tău, nu se poate să nu te încerce plânsul sau râsul. Fiecare din miliardele de fulgi de zăpada care ating pământul este unic. Nu sunt doi la fel! Cu cât mai unic este omul! Da vreu sa fiu drept şi accept că toţi avem aceeaşi baza, toţi ne naştem mici, cu alte cuvinte, dar nu toti creştem la fel, nu toţi cautăm lumina cu aceeaşi sete, nu toţi traim în aceleaşi împrejurări şi chiar dacă împrejurarile ne-ar fi tuturor în aceeaşi masură favorabile sau nefavorabile, noi vom fi afectaţi diferit. Mai ales(!), deşi în toţi Dumnezeu a pus suflarea Lui, nu toţi vom vrea sau vom putea la fel. Din paleta Creatorului avem armonia de culoare, de sunet, de miros de gust, de formă şi de multe altele pe care omul prin natura lui pamanteasca nu le poate percepe.
Noi, şi cu asta ne întoarcem la pierderi, am pierdut prin, pacatul adamic, nu numai putinţa de a percepe existenţa lui Dumnezeu ci şi insăşi capacitatea de a ne cunoaşte pe noi înşine. Suntem loviţi, că ştim sau că nu ştim, de criza identitaţii. Este adevărat că lacrimile, percepute prin atributele lor fizice, nu sunt cu mult mai mult decât apă şi sare dar dincolo de ceea ce mintea omului poate percepe este plânsul. Este adevarat că atributele fizice ale unei persoane de sex opus pot produce o atracţie, uneori cataclismic de puternică, dar dincolo de de această atractie este iubirea careia nu-i poţi atribui nici un atribut fizic. Dincolo de ratiune, voinţă şi emoţii este credinţa, conştiinţa, intuiţia. Primele trei ţin de suflet, deci pamanteşti, ultimele ţin de duh, deci cereşti. Primele trei ne definesc umanitatea, ultimele trei divinitatea. Când vorbeşti de credinţă sau lipsa acesteia, despre conştiinţă sau lipsa acesteia, despre intuiţia sau lipsa acesteia nu poţi vorbi dspre nimic material pe care să-l asociezi cu ele. Da, emoţiile pot avea drept vehicol lipsa sau abundenţa unor componente chimice dar ele însele transcend domeniul material. Tot aşa putem spune despre ratiune şi voinţă.
De aici pâna la a spune ca suntem sau ca trebuie sa fim egali trebuia să fi curs multă apă prin albia ignoranţei sau a relei credinţe. Poate că m-aş fi putut mângăia dacă ignoranţa şi numai ea ne-a adus până aici dar văd cu mult mai mult decât atât. Numiţi-o cum doriţi dar omul, azi, este definit nu prin ceea ce este ci prin stigmă. El se vede ca fiind ceea ce alţii văd în El şi nu prin ceea ce în realitate este dacă un pic de frică de Dumnezeu ar fi fost insuflata în procesul de autocunoaştere. Când spun asta, va rog să nu cumva sa credeţi că promovez vreun fel de elitism sau că încerc să zidesc piedestale. Vreau doar să spun că “înţelepciunea deosebit de felurită a lui Dumnezeu” a facut ca noi oamenii să ne constituim intr-o societate în care unicitatea fiecaruia sa fie perfect compatibilă cu ceea ce Dumnezeu a intenţionat ca societatea sa fie.
Şi pentru ca nu a fost să fie aşa, iata, El şi-a clădit un popor pe temelii divine care să fie, pe pământ, ilustrarea unei perfecţiuni nu zidite cu caramizi şi smoală ci cu pietre, pietre vii, aproape informe peste care dalta omului n-avea voie să treaca. A fost menit, aşa cum Biserica trebuie s-o arate, ca imperfectiunile noastre să ne arate în raport cu noi însine şi mai apoi în raport cu voia Ziditorului, că noi avem o disperată nevoie unii de alţii indiferent de repeziciunea cu care am crescut, de treapta prosperitaţii pe care am atins-o, de adâncimea patrunderii, de capabilitate sau talent…
9. Sa se stranga toate neamurile si sa se adune popoarele! Cine dintre ei a vestit aceste lucruri? Care dintre ei ne-au facut cele dintai prorocii? Sa-si aduca martorii si sa-si dovedeasca dreptatea, ca sa asculte oamenii si sa zica: „Adevarat!” -10. „Voi sunteti martorii Mei – zice Domnul – voi si Robul Meu pe care L-am ales, ca sa stiti, ca sa Ma credeti si sa intelegeti ca Eu sunt: inainte de Mine n-a fost niciun dumnezeu, si dupa Mine nu va fi. (Isaia 43)
Nu numai că omul în general s-a pierdud în labirintul glasurilor fără număr care l-au pictat in proprii lui ochi drept ceea ce nu este, drept ceva infinit mai puţin decât decât ceea ce este în realitatea lui Dimnezeu dar chiar şi Biserica, acest prototip al intenţiei lui Dumnezeu a dezertat de la menirea Lui de a-şi onora misiunea cerască. Este o pierdere de proporţii cu adevărat cataclismice, o pierdere de necuprins în termeni pământeşti, o pierdere care privează omul în disperarea lui de chiar nădejdea pe care trebuia să i-o insuflăm prin prezenţă.
Voi sunteti sarea pamantului. Dar daca sarea isi pierde gustul, prin ce isi va capata iarasi puterea de a sara? Atunci nu mai este buna la nimic decat sa fie lepadata afara si calcata in picioare de oameni. (Mat.5:13)
Acum, spuneţi-mi, până unde ne va mai duce nepăsarea? Ce scuze vor mai putea fi rostite? Atât de profund mă tulbură gândul odioasei noastre nepăsări încât nu este destul plumb în univers care sa apese cerul peste noi. Imensitatea poverii care trebuia sa ne fie usoară şi n-am purtat-o, harul jugului lui Cristos care trebuia sa ne fie bun şi totuşi nu l-am luat asupra noastra vor reverbera prin veşnicie in greutatea unei pierderi neexprimabile.