Nu cunoștința ta cea multă
Nu cunoștința ta cea multă
Te face să fii înțelept,
Ci dragostea de Dumnezeu
E cel mai sacru intelect!
Nimic din tot ce-acumulezi
Prin studiul tău elementar
Nu te ajută ca să crești
Dacă de Domnul n-ai habar.
Prea mulți s-au scufundat în eu
Uitând că viața e un dar
Pe care Dumnezeu ni-l dă
Ca să cunoaștem al Său Har.
Ce rost să te afirmi că ești
Un doctor în ale științei
Când inima-ți este bolnavă
Lipsită de darul credinței?
Nici un folos n-avem din viață
Dacă în suflet n-avem pace,
Fiindcă mântuirea-i sensul
Care pe om îl satisface.
Tu poți avea tot ce-ți dorești
Din lucrurile trecătoare,
Dar niciodată fără El
Nu vei avea în suflet Soare!
Până la groapă toate-s bune
Și par valori aici sub soare!
Dar dincolo, în veșnicie,
Credința e triumfătoare!
E cea pe care o hulești
Și o ignori cu-nverșunare,
De ce nu vrei să o primești
Când este sfântă, salvatoare?
După o ultimă suflare
Pe care o vei da-n curând,
Numai Credința te va duce
La Dumnezeu, în cerul sfânt!
Toate rămân și trec odată
Cu trecerea din astă viață,
Dar dragostea de Dumnezeu
Să zbori spre ceruri te învață!
De n-ai păcatele iertate
Nici sufletul răscumpărat,
Degeaba ai trăit în lume
Fiind numit”om învățat!”
Dă-ți masterul care te duce
Direct în cer la Dumnezeu,
Crezând în jertfa de pe cruce
Vei fi purtat spre empireu!
Daniel Hîrtie
