Moartea și speranța credinței

Moartea rămâne, în toate culturile și epocile, una dintre cele mai dificile realități ale existenței umane.

Ea întristează, îndoliază sufletul, întunecă speranțele și adesea produce îngrijorare, frică, izolare sau însingurare.

Este o experiență pe care nu o putem evita, dar în fața căreia ne putem pregăti – nu prin rezistență umană, ci prin credință în jertfa Domnului Isus Hristos.

Toți oamenii mor. Unii acasă, alții pe drum. Unii în locuri liniștite, alții în circumstanțe tragice sau colective.

Dar pentru cei ce aparțin lui Hristos, moartea nu este un sfârșit, ci o continuitate transformată.

„Pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig.” (Filipeni 1:21)

Moartea – percepție și adevăr

Pentru mulți, moartea pare un moment „neașteptat”, „nedrept” sau „tragic”.

Pentru credincios, moartea devine un început:

– O mutare, nu o dispariție.

– O schimbare de locuință, nu o anihilare.

– O odihnă în Hristos, nu un sfârșit al sensului.

Așadar, moartea este pentru noi poarta către adevărata viață – cea veșnică, promisă și pregătită de Mântuitorul.

Despărțirea de cei dragi este reală și dureroasă.

Trupul plânge, sufletul suferă.

De aceea, avem o datorie sfântă:

Să fim alături de cei care rămân,

Să îmbrățișăm inimile frânte,

Să oferim nu doar compasiune, ci speranță și prezență.

Un sfat pentru noi toți

Moartea nu ne anunță. Nu face programări. Nu bate la ușă. Tocmai de aceea, cel mai înțelept om este cel care trăiește pregătit. Și în final, o distincție subtilă, dar esențială:

Să ne plângem morții – curăță ochii. Dar să ne plângem păcatele – curăță inima.

Cu dragoste drd. Ciprian Bârsan