Infama bătălie pentru măreția Americii
Convențiile celor două partide majore, sub umbrelele cărora se desfășoară întreaga scenă politică americană, au încheiat tradiționalele discursuri publice preelectorale cu un antagonism esențial. În timp ce republicanul Donald Trump a pretins că America și-a pierdut măreția de altădată și are nevoie de el ca președinte ca să o recupereze, democrații, prin vocea actualului președinte, au anunțat țara că America este deja măreață și că tot ce trebuie este să continue așa. Ambele partide au făcut din bătălia pentru măreția Americii o prioritate electorală, omițând să ia în calcul o chestiune fundamentală: lipsa legitimității acestei măreții.
„Imperiul libertății”, „cetatea de pe deal”, „ultima speranță superlativă de pe Pământ”, „națiunea indispensabilă”. Nici de-a lungul istoriei, liderilor americani nu pare să le fi lipsit lirismul atunci când au vrut să le inspire maselor electorale credința în ceva ce, în științele politice, poartă un nume mult mai sec: „excepționalismul american”. Astăzi asistăm la reîncălzirea discursului care a animat masele americane pe parcursul secolelor, deși republicanii neagă că s-ar folosi de acest tipar.
Într-un clip video care ar fi amuzant dacă ar fi o simplă parodie, candidatul republican la prezidențiale Donald Trump insistă că „nu-i place” expresia vizată, fiindcă e jignitoare pentru ceilalți. „Poți să o gândești, dar nu poți să o spui”, conchide Trump, al cărui slogan de campanie este „Make America great again” („Să facem ca America să fie din nou măreață”). Chestiunea interesantă este că sloganul a fost folosit inițial în 1980, de un alt republican candidat la prezidențiale, unul care a și ajuns președinte: Ronald Reagan.
În timpul candidaturii lui Reagan, Statele Unite chiar aveau nevoie să li se ridice moralul, fiindcă națiunea trecea printr-o depresie economică puternică și era vizibil afectată de un șomaj acut și de o creștere a inflației. Astăzi însă, cele mai pesimiste scenarii economice americane vizează cel mult o încetinire a ritmului de creștere, ceea ce explică de ce analiștii democrați își exprimă cu atâta fermitate îngrijorarea că viziunea economică a lui Donald Trump este atât de diformă încât ar putea duce, nici mai mult, nici mai puțin, decât la „distrugerea economiei Statelor Unite”. Și tot de aceea, în discursul susținut în cadrul Convenției Democrate, Obama a simțit nevoia să sublinieze că „valorile [americane, n.r.] nu au plecat nicăieri. Sunt la fel de puternice ca întotdeauna. (…) Nu ne temem de viitor; noi îl creăm, îl asumăm, ca popor, mai puternici împreună decât pe cont propriu.” Aceasta înainte să își invite simpatizanții să o voteze pe Hillary Clinton și să arate lumii că „încă mai credem în promisiunea acestei mărețe națiuni.” În viziunea actualului președinte, America este deja măreață, și este vital ca liderii politici doar să continue ce a fost deja început.
Într-un sens, așadar, deși se contrazic, și republicanii și democrații au adoptat o idee comună: fie că a fost, fie că este deja, în viitor America trebuie să fie măreață. Însă o privire onestă în istorie și una realistă în prezent arată că America nici nu a fost și nici nu este excepțională. Cel puțin nu în acel sens absolut care are priză la electorat.
Excepționalismul american se bazează, în esență, pe două credințe nejustificate. Prima este aceea că Statele Unite sunt o națiune fundamental diferită de alte popoare, unică. Iar a doua, în strânsă legătură, este că America are și o misiune unică, aceea de a transforma lumea după chipul și asemănarea ideologiei sale.
O națiune cu un caracter virtuos pare să fi fost descrisă atunci când Samuel P. Huntington susținea că SUA sunt vitale „pentru viitorul libertății, democrației, economiilor deschise și ordinii”, sau când Bill Clinton lăuda SUA ca „indispensabilă pentru cultivarea relațiilor politice stabile” în lume. O națiune care iubește pacea, libertatea, drepturile omului, legea. Și totuși, scria Stephen M. Walt, în Foreign Policy, „Statele Unite au fost una dintre cele mai expansioniste puteri din istoria modernă. A început cu 13 colonii (…) și s-a extins în America de Nord, capturând Texasul, Arizona, New Mexico, și California de la Mexic, în 1846. Pe drum, a exterminat cea mai mare parte a populației native și i-a limitat pe supraviețuitori la rezervații sărăcăcioase. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, dăduse afară Marea Britanie din nord-vestul Pacificului și își consolidase hegemonia asupra Emisferei Vestice.” Walt continuă trecând în revistă războaiele cu sute de mii de morți (majoritatea civili nevinovați) lăsate în urmă de americanii aflați pe drumul spre atingerea superlativelor lor ideologice. „Unele dintre aceste acțiuni au fost, poate, necesare pentru a face America mai prosperă și mai sigură”, recunoștea analistul. „Însă în timp ce americanii ar considera, fără dubiu, astfel de fapte drept incalificabile dacă ar fi fost comise de alte țări împotriva lor, niciun politician american nu a pus sub semnul întrebării aceste politici.”
Mai mult, deși predică internațional apărarea drepturilor omului, America „a refuzat să semneze majoritatea tratatelor internaționale pentru drepturile omului, nu face parte din Curtea Internațională de Justiție și a fost mult prea dispusă să acomodeze dictatori”, scrie Walt, amintind aici relația lui Hosni Mubarak cu SUA.
Cât despre presupusa misiune civilizatoare asumată de Statele Unite, aceasta nu este nicidecum unică. O simplă recapitulare a politicii externe practicate de britanicii apăsați de „povara omului alb” sau a colonialismului francez sub stindardul „mission civilisatrice”, ori a ideologiei imperialiste portugheze camuflate în missão civilizadora face ca nici măcar haosul pe care americanii l-au lăsat în Irak sub pretextul predării democrației să nu mai fie privit drept unic.
Chiar dacă americanilor le place să își asume meritele pentru nenumărate demersuri internaționale pozitive, „America rămâne ceea ce a fost dintotdeauna – cel mai măreț și cel mai extins experiment politic din istoria omenirii”. Cuvintele îi aparțin analistului John Podhoretz, care scria astfel pentru New York Post, lăsând să se înțeleagă că, deși americanii au o ideologie superioară, doar execuția acesteia a lăsat de dorit. Poate însă că experimentul a fost cu totul altul: o națiune care a demonstrat cât de puternică poate ajunge autoiluzionarea prin demagogie, dublată de posesia de resurse. Nu că Statele Unite nu ar fi avut și „momente” de măreție, cum le numea Walt, în care a contribuit semnificativ la bunul mers al lumii – vezi intervenția, paralelă cu cea rusă, în finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial. Însă de la „momente” la „calități inerente” este o diferență ca de la cer la pământ, pe care nu o acoperă decât observația istorică a faptului că „între marile puteri, a te considera special este norma, nu excepția”.
Privind la prezent, revista Business Insider a cumulat 25 de motive economice, sociale și politice pentru care America nu este astăzi o națiune măreață. Clasamente pe indicatori importanți (libertate economică, libertatea presei, comerț internațional, servicii sociale, percepția privind onestitatea, ș.a.) plasează Statele Unite pe locuri destul de departe de top. Însă cel mai dur apel de trezire la realitate l-a lansat un studiu efectuat recent de politologi de la Universitatea Princeton. Acesta a analizat o serie de 1.779 de inițiative legislative introduse între 1981 și 2002, comparându-le cu sondaje ale opiniei publice (defalcate pe segmente de venit) și sondaje care au monitorizat opiniile grupurilor de interese. Portretul Americii, așa cum reiese din studiul amintit, este, nici mai mult, nici mai puțin, unul al unei oligarhii care mai are în comun cu democrația doar titlul. „Elitele economice și grupurile organizate care reprezintă interese de afaceri au un impact substanțial independent asupra politicilor de guvernare a Statelor Unite, în timp ce grupurile care reprezintă interesele maselor și ale cetățenilor de rând au o influență minoră sau chiar nulă”, au sintetizat cercetătorii. Iată un aspect real al unicității americane, pe care cu siguranță nu îl vom auzi în niciun discurs electoral: acela că America e prima. Prima națiune care funcționează ca o oligarhie democrată.
Sursa:
