Fete românce ostatice în Suedia
Când un stat ajunge să rupă un copil de părinții lui nu pentru abuz, nu pentru violență, nu pentru foame, ci pentru diferențe de valori, educație sau credință, nu mai vorbim doar despre birocrație. Vorbim despre o tragedie morală.
Ca tată, mă cutremură ideea că autoritatea poate intra atât de adânc în familia unui om încât dragostea firească dintre părinți și copii ajunge suspectată, monitorizată și controlată. Există o linie fină între protecția copilului și distrugerea familiei în numele unui „bine” definit rece, administrativ și fără Dumnezeu.
Nu cunosc toate detaliile juridice ale fiecărui caz și nici nu cred în judecăți făcute din emoție oarbă. Dar cred că atunci când statul începe să înlocuiască rolul părinților, când credința și valorile creștine sunt privite ca un pericol, iar familia trebuie să se apere de propriile autorități, ceva profund greșit se întâmplă.
O societate care slăbește autoritatea morală a părinților și transformă familia într-o instituție tolerată doar condiționat merge pe un drum întunecat. Iar uneori, da… anumite manifestări ale puterii par aproape diabolice prin răceala cu care rup ceea ce Dumnezeu a unit firesc: părintele și copilul.
Mă rog pentru adevăr, pentru echilibru, pentru protecția reală a copiilor, dar și pentru apărarea familiei naturale. Pentru că fără familie, nici statul nu mai are viitor.
