Experiențe educaționale pe care nu le poți avea în living. Câteva reflecții marginale cu privire la învățământul românesc
Recenta dezbatere despre școlarizarea în particular (homeschooling) a scos la iveală nu doar nemulțumirile profunde pe care le avem mai toți cu privire la sistemul de educație națională, ci și suspiciunile profunde pe care le nutresc unele figuri ale intelighenției românești față de alternativa la sistemul clasic de învățământ.
Mă opresc, dintr-un unghi strict personal, asupra declarației făcute de fostul ministru al Educației, domnul Mircea Miclea, căruia trebuie să-i dau parțial dreptate: „nici un «profesor particular» nu poate sa reproducă la tine în living experiențele socio-emoționale pe care ți le oferă integrarea într-o comunitate școlară”.
La vârsta de 35 de ani, trecut fiind prin toate etapele sistemului de învățământ românesc, de la grădiniță la doctorat, pot împărtăși câteva reflecții despre experiențele „socio-emoționale” de neuitat pe care mi le-a prilejuit școala românească, experiențe care cu greu ar putea fi reproduse în afara ei.
Din vremea grădiniței o amintire indelebilă privește rigla groasă de lemn aruncată cu furie de către tovarășa educatoare înspre un neastâmpărat „șoim al patriei” așezat la vreo două scaune distanță de mine. Văd și acum obiectul zbârnâind în zbor către ținta umană pe care urma să o reducă la tăcere. Pe măsură ce zăbovesc asupra acestei scene aproape ireale, încep să mă întreb dacă nu cumva sunt victima unei false memorii, a unei confabulații. Să trecem, prin urmare, la etapa școlară căreia i se asociază amintiri mai puțin șubrede. Pentru clasele primare îmi pot verifica amintirile cu ajutorul surorii mele, pe care am avut-o colegă în primii opt ani de școală. Ascuțimea pantofilor tovarășei învățătoare am simțit-o amândoi în câteva rânduri, căci respectiva doamnă, aflată la apusul carierei și la capătul răbdării, aplica metode old school ca să îndese hărnicia în loazele care formau ultima ei promoție. Din gimnaziu rețin mai ales palma strașnică pe care a încasat-o colegul meu de bancă din partea dirigintelui. Lovitura a fost atât de puternică, încât colegul s-a prăvălit peste mine, proiectându-mă afară din bancă. Metoda era aplicată mai des decât consideram normal chiar și pentru o vreme în care astfel de practici erau subînțelese.
Îmi imaginez că incidența violenței fizice s-a diminuat în cei 20 ani care au trecut de când am absolvit școala generală. Dar nu sunt la fel de sigur că la fel stau lucrurile cu violența verbală manifestată de profesori. Dacă ați fost unul din cele câteva sute de mii de copii aparținând unui spațiul confesional minoritar, nu se poate să nu fi simțit în ceafă, încă din primii ani de școală, suflul disprețului „majoritar”. Învățătoarea mea s-a asigurat din vreme că îmi cunosc locul în societate. Ea nu folosea, ca dl Daniel Funeriu, sintagme fine precum „sectanți ciudați” (demne de prestigiul unui doctor format în Franța, sub oblăduirea unui laureat Nobel), ci epitete neaoșe, precum „pocăitul dracului”. Chiar și așa, umilirea practicată la tablă, sub ochii a treizeci de elevi, erau mângâieri în comparație cu alte forme de stigmatizare socială căreia îi cădeau victime, în comunism, minorităților religioase (neo)protestante. Căci una e să fii scos în fața clasei și făcut cu ou și cu oțet; altceva este să fii scos „în careu”, în fața întregii suflări școlare, și să ajungi ținta deriziunii venite din partea politrucilor aflați la conducerea școlii.
Veți spune: „Se mai întâmplă! Sunt excepții nefericite ale unui sistem care nu este perfect nicăieri în lume. Micile rateuri și derapaje nu trebuie să ne zdruncine încrederea în beneficiile pe care le aduce sistemul luat în ansamblu. Să nu aruncăm apa din copaie cu tot cu bebeluș.” Aș fi de acord cu această idee dacă ea n-ar trece cu vederea un fapt alarmant: apa educațională în care este botezat bebelușul conține un ingredient foarte toxic: corupția.
Citiți mai departe accesând următorul link:
