De la vecinul meu, din iad
Mi-ai fost vecin și cumsecade,
Nu ne-am certat, nu ne-am urât.
Mi-ai fost prieten, chiar și frate
De ce n-ai spus că sunt pierdut?
N-aveai încredere în mine
Și nici în alți vecini la fel.
Știai de Dumnezeu prea bine
De ce n-ai spus nimic de El?
Vecine bun, vecine dragă,
O vorbă de mi-ai fi spus…
Ce fericit aș fi în slavă
Și cum ți-aș mulțumi nespus!
Când te chemam la băutură
Spuneai ca ești prea ocupat.
De ce n-ai spus atunci în față
Că ce făceam era păcat?
Dar vai, ai stat pe această stradă
Și mă știai că-s păcătos.
Știai că n-aveam mântuire
Și din pedeapsă nu m-ai scos
Dacă veneam târziu acasă,
Dădeai din cap când mă vedeai.
Puteam să strig, să cânt, să urlu
Tu tot nimica nu ziceai…
Și mă gândeam: vecin ca tine
În toată lumea nu găsești :
E bun, simpatic, nu mă ceartă
Cu așa vecin să tot trăiești…
Ai vrut să fiu doar cumsecade,
Doar respectos și bun vecin.
Dar tu mergeai pe cale dreaptă,
Iar eu pe drum plin de venin…
Nimic acum nu mai pot face,
Primesc pedeapsa mea în iad,
Dar nu uita că sunt aicea
Fiindcă tu m-ai lăsat să cad.
Spune la toți acum să știe
Că ești salvat și mântuit.
Să nu faci ce mi-ai făcut mie
S-ascunzi că ești un pocăit.
Autor: Costache Ioanid
