Confesiune
Luna trecută s-au împlinit exact 35 de ani de atunci. Eram unul dintre cei trei boboci de la Seminarul Teologic Penticostal din București, măcar că nu arătam chiar a boboc. Împreună cu ceilalți 9 colegi de școală, din anii mai mari, participam la o consfătuire cu slujitorii din București (prima pentru mine) la care era prezent inspectorul general pentru Culte al regimului comunist de atunci, temutul domn Cârstoiu. Întâlnirea, care se desfășura la biserica Filadelfia, a început cu o temă politică susținută de reprezentantul statului totalitarist. Nu mai rețin despre ce ne-a vorbit inspectorul.
A rămas însă în memoria mea, un episod de atunci, pe care nu îl pot uita. Liderii Cultului Penticostal din acel timp au omis să aducă anumite documente absolut necesare pentru ședință. Așa că l-au trimis pe fratele pastor George Uiuiu, care lucra și la biroul Cultului, să le aducă de la sediu. Atunci când fratele George a revenit și a intrat în sală ședința începuse. Cu toată încercarea lui de a se furișa tiptil în încăpere „infracțiunea” a fost sesizată. Scârțâitul pițigăiat al ușii, sunetul pașilor lui apăsați pe dușumea au atras imediat atenția domnului Cârstoiu.
Inspectorul s-a oprit din discurs. S-a oprit și George. S-au oprit și inimile noastre. Apoi inspectorul s-a dezlănțuit. Nu mi-a fost dat să aud până atunci, într-o adunare publică, invective mai josnice îndreptate împotriva unui om, darămite împotriva unui slujitor. Când și-a încheiat diatriba i-a poruncit să iasă afară de la conferință.
Eram toți cu capetele plecate. Un tsunami complex de emoții îmi lovea pieptul. Și poate nu numai mie. Indignare. Revoltă. Mânie. Rușine. Milă. Frică.
Curajos, fratele George i-a răspuns că suntem la o conferință a Cultului Penticostal și că pleacă doar dacă îi cere fratele Bochian. După câteva secunde de tăcere, care au părut mai lungi decât nopțile scandinave, fratele Bochian, cu calmu-i caracteristic și spiritul împăciuitor a continuat: „Frate Gheorghiță eu zic că este bine să ieși.”
În acele momente simțeam că nu mai pot rămâne așezat nici eu. Inima și mintea mea strigau: „Ridică-te și apără-l pe acest om nevinovat! Pleacă și tu!”. Dar ciudat, de undeva din aceleași resorturi lăuntrice și în același timp un alt glas îmi spunea: „Taci! Liniștește-te! Nu îți complica viața.”
Și așa și era. Cu câteva luni în urmă îmi arsesem toate corăbiile. Discret, am renunțat la o facultate care nu îmi plăcea deloc pentru a împlini o mai mare dorință a inimii mele, aceea de a studia Cuvântul lui Dumnezeu. Abia sosisem în București. Departe de mine, la Cluj, era Irina cu cei doi copii mici ai noștri. M-a susținut fără rezerve în decizia de a alege un alt drum deși asta însemna să plătim un preț destul de mare. Așa că cel din urmă glas continua: „Dacă te ridici acum, cu primul tren vei fi expediat acasă. Poate nu vei ajunge în închisoare, nu vei fi anchetat în beciul securității, dar sigur cea mai înaltă slujbă pe care o vei putea ocupa în viață va fi aceea de muncitor necalificat. Taci! Taci! Taci!”
Și am tăcut.
Însă tăcerea aceea lașă m-a urmărit și mă mai urmărește încă, în ciuda faptului că am fost iertat de Domnul și că m-am iertat și eu pe mine însumi. Dar în acele zile marcate de rușine față de mine însumi am luat o hotărâre:
VOI TĂCEA DOAR DACĂ VOI PUTEA TRĂI CU TĂCERILE MELE.
Această scurtă poveste relevă o parte din ceea ce sunt eu, dragi (foști) prieteni sau contestatari. Îmi pare rău dacă luând poziție față de un om în care v-ați pus speranțele v-am pricinuit și vouă emoții pe care nu le-ați putut controla. Timpul va demonstra cine a avut dreptate. Dar până atunci lăsați-mă și pe mine să pot trăi cu conștiința mea care, cred eu, este luminată de Cuvânt și de Duhul Sfânt, așa cum și eu vă las să trăiți cu conștiințele voastre.
