CÂND POPULISMUL ȚINE LOC DE TEOLOGIE
În ultimele luni asistăm la un fenomen cel puțin ciudat, dacă nu de-a dreptul trist: o agitație vocală, intens emoțională, în jurul unei pretinse „drame” identitare. Se strigă tare, se scriu postări patetice, se lansează acuzații grave, toate având un singur nucleu: faptul că, în denumirea oficială a organizației ecleziale penticostale, nu mai apare explicit cuvântul Biserică.
Ironia situației este evidentă. Cei mai inflamați nu sunt, în general, membri activi ai Cultului, ci voci din mediile disidente, persoane care fie au părăsit oficial această structură, fie o contestă sistematic din exterior. Și totuși, ei pozează acum în apărători ai „adevăratei biserici”, deplângând o pierdere care, în realitate, nu există.
Un fapt ignorat intenționat: decizia este una legitimă și oficială
Un prim adevăr pe care aceste voci aleg să-l ocolească este unul simplu și verificabil: modificările de statut au fost adoptate legal, transparent și cu majoritate. Ele au fost votate de păstori, delegați și reprezentanți desemnați oficial pentru Congresul de lucru al Cultului Creștin Penticostal. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre un abuz, o manevră ocultă sau o decizie impusă „de sus”, ci despre hotărârea suverană a forului statutar.
A contesta aceste decizii nu înseamnă doar o critică de opinie. Înseamnă, de fapt, o contestare a ordinii, a autorității asumate și a unității Cultului.
Ce spune Scriptura despre Ekklesia
Argumentul biblic este adesea invocat, dar rar tratat cu onestitate. În Evanghelii, termenul grecesc ekklesia apare explicit de două ori, cu sensuri distincte.
În Matei 16:18, Isus vorbește despre Biserica Sa în sens universal: comunitatea tuturor celor răscumpărați, din toate timpurile și din toate locurile. Aceasta este Biserica cu „B” mare, pe care porțile Locuinței Morților nu o vor birui. Ea nu aparține unui cult, unei denominații sau unei structuri juridice.
În Matei 18:17, termenul se referă la biserica locală, adică adunarea concretă a credincioșilor dintr-un loc anume, unde se trăiește disciplina, părtășia și responsabilitatea comunitară.
A confunda aceste două realități sau a le suprapune forțat într-un document administrativ nu este un act de pietate, ci o eroare teologică și logică.
Biserica nu a dispărut din realitatea Cultului
Contrar sloganurilor alarmiste, cuvântul „Biserică” nu a fost eliminat din viața Cultului Creștin Penticostal. Fiecare autorizație emisă de Cult este emisă pentru o entitate clar definită: Biserica Penticostală urmată de numele bisericii locale.
Prin urmare, fiecare comunitate locală își păstrează pe deplin identitatea de biserică. Cultul nu a încetat să fie o comuniune de biserici, ci a ales să-și clarifice corect rolul: acela de structură de organizare, reprezentare și coordonare, nu de substitut al Bisericii universale a lui Cristos.
De ce a fost necesară modificarea denumirii
Rațiunea este una simplă și onestă. Biserica universală a lui Cristos este mai largă decât orice cult, inclusiv decât Cultul Creștin Penticostal. A afirma contrariul, fie și implicit, este nu doar impropriu, ci periculos din punct de vedere teologic.
În plus, din punct de vedere administrativ și juridic, este redundant și confuz ca într-un document oficial o entitate numită „Biserică” să autorizeze o altă entitate numită tot „Biserică”. Claritatea terminologică nu subminează credința, ci o protejează de abuzuri și ambiguități.
Este relevant de menționat că această decizie nu a fost luată superficial. Ea a fost analizată de comisii care au inclus teologi, lingviști și filologi, validate de Consiliul Bisericesc și confirmate de Congres.
De ce acest scandal apare acum
Denumirea Cultul Creștin Penticostal nu este nouă. Ea există de mult timp, inclusiv în perioada în care titulatura completă – Cultul Creștin Penticostal Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România – era folosită rar, aproape deloc, în limbajul curent.
De ce, atunci, această explozie de indignare acum? Răspunsul este incomod, dar necesar: pentru că populismul religios are nevoie de teme emoționale, nu de adevăr. Pentru unii, critica permanentă a Cultului este singura modalitate de a-și justifica propria poziție disidentă.
Acești „demolatori” ai unității folosesc lozinci spirituale, dar produc dezbinare. Vorbesc despre biserică, dar lovesc în biserici. Invocă Biblia, dar ignoră ordinea, pacea și responsabilitatea pe care Scriptura le cere.
Concluzie
Biserica lui Cristos nu stă într-o formulare administrativă și nu se pierde printr-o clarificare juridică. Ea trăiește prin credincioși, prin adevăr, prin unitate și prin supunere față de rânduiala sănătoasă.
Cei care transformă o decizie legitimă într-un scandal virtual nu apără Biserica. O folosesc. Iar diferența dintre cele două este mai mare decât vor să recunoască.
