LIBERIA – DOAMNE, DE CE ESTE ATÂTA SĂRĂCIE ÎN LUMEA ACEASTA?JURNAL AFRICAN | EPISODUL 5 Monrovia, Liberia | 17 octombrie 2026

Credeam că, după zilele petrecute în Ghana, începusem să înțeleg câte ceva din realitățile vieții africane. Dar sosirea în Liberia mi-a arătat cât de puțin văzusem până atunci.

Încă de pe drumul de la aeroport spre Monrovia, imaginile întâlnite m-au tulburat profund. O sărăcie greu de imaginat. Străzi pline de oameni, femei purtând poveri impresionante pe cap, copii, tineri și bătrâni, fiecare încercând să câștige ceva pentru a supraviețui.

Dar experiența cea mai copleșitoare a zilei avea să fie vizita într-o piață aflată la intersecția unor drumuri.
Acolo am văzut o lume pe care cu greu o pot descrie în cuvinte.

O mulțime de oameni înghesuiți printre tarabe improvizate, vânzând aproape orice îți poți imagina.

Femei, bărbați, bătrâni și copii, petrecând ore întregi în așteptarea unui cumpărător. Pentru mulți dintre ei, probabil, vânzarea câtorva produse înseamnă hrana zilei respective.

Am trecut prin zona în care se comercializa carne.
Doamne, ce imagine!

Bucăți de carne expuse pe mese, în căldură, înconjurate de muște. Femeile încercau necontenit să le alunge, folosind tot ce aveau la îndemână. Mirosul greu, condițiile de igienă și prezența copiilor mici lângă aceste tarabe alcătuiau un tablou dureros.

Am rămas fără cuvinte.

Nu le judec pe acele femei. Dimpotrivă, m-am gândit cât de grea trebuie să fie viața lor, dacă aceasta este modalitatea prin care încearcă să-și întrețină familiile.

Și, privind toate acestea, o întrebare îmi revenea mereu în minte:
„Doamne, de ce este atâta sărăcie în lumea aceasta?”

Știu că există explicații istorice, economice și politice. Dar, când te afli față în față cu suferința oamenilor, explicațiile nu mai sunt suficiente. Rămâne durerea de a vedea cât de diferit trăiesc oamenii pe aceeași planetă.

M-am gândit din nou la România. La nemulțumirile noastre, la lucrurile pe care le considerăm insuficiente și la binecuvântările pe care adesea nici nu le mai observăm.

Astăzi am înțeles încă o dată cât de mult avem și cât de puțin mulțumim.

Dar am înțeles și altceva: nu este suficient să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Trebuie să ne întrebăm și ce putem face pentru cei care nu au.

Am plecat din acea piață cu inima apăsată. Imaginile acelea mă vor urmări multă vreme.

Și cred că este bine să fie așa.

Pentru că uneori Dumnezeu îngăduie să vedem suferința altora nu doar ca să prețuim mai mult ceea ce avem, ci și ca să devenim mai sensibili la nevoile semenilor noștri.